Guest Post by Ana R.

 

De curand am fost in vizita in Anglia, in interes de serviciu, impreuna cu sotul (lucram la aceeasi firma). De obicei, cand plecam in delegatii, el se ocupa de gasirea hotelului. Dar de data asta, pentru ca aveam o fosta colega de liceu stabilita in Londra, am pus mana pe facebook sa o intreb unde sa stau. Desteapta cum sunt, nu uit sa-i precizez si ce buget imi asigura firma pentru cazare.

Ne-am nimerit la fix. Eu cu cererea, ea cu oferta. Plina de solicitudine imi aduce la cunostinta ca are chiar ea o pensiune. Asa ca pot sa stau linistita, am cazarea asigurata. Cu mic dejun inclus. Un pic prea precauta, o rog totusi sa-mi dea site-ul sau sa-mi trimita niste poze. Ultimile indoieli imi sunt spulberate cand imi spune ca inca nu au o pagina de facebook, dar ca pot sa stau linistita. Ca nu este Ritz, dar ca voi fi foarte multumita. Incantata foc si mandra ca am spulberat mitul barbatului organizator, ii spun sotului ca de cazare m-am ocupat eu, ca doar am cunostinte londoneze. La plecare, am bagat in bagaje si niste cadouri pentru viitoarea gazda, care abia ce devenise proaspata mamica.

Convenim sa ne intalnim la o statie de metrou in Londra de unde putea ea sa ma recupereze mai usor. Ajung la punctual de intalnire si cunostinta mea intarzie si intarzie. Intr-un tarziu ajunge cu un taxi si imi explica despre autobuzul cu care trebuia sa ajunga si care nu a circulat.

Ajungem la faimoasa pensiune. Eu bucuroasa incercam sa ma uit la ea de la distanta, dar ma incurca o cocioaba micuta care era pusa fix in fata. Pana m-am prins ca cea mica era pensiunea. Da, era o casa minuscula si darapanata dintr-un cartier marginas. Camera era un fel de debara, in care erau un pat, un dulap si o canapea, toate inghesuite unele in altele. Bagajul l-am pus pe canapea, pentru ca dulapul era imposibil de deschis. Mi-a cazut tavanul in cap de nervi, dar nu mai avea mult si-mi cadea si cel al pensiunii. Baia o foloseam la comun cu toata familia ei, doar eram apropiati. Bonus, fetita ei se trezea noaptea si ne oferea concerte in diferite tonalitati. Ma trezeam si eu odata cu ea si plangeam impreuna.

Cu nervii intinsi la maxim am supravietuit. Barbatu-meu a spus este ultima oara in viata mea cand mai fac eu rezervari. Sau, daca mai insist, el divorteaza. Cica la stana de oi a bunicului sau avea conditii mai bune. Strangand din dinti si straduindu-ne sa stam cat mai mult plecati prin oras, au trecut cele trei zile si a venit momentul plecarii, implicit al achitarii facturii. Colega mea scoate o foaie de hartie si incepe sa noteze:

-7 lire, biletul de la autobuzul care nu a circulat cand trebuia sa ma recupereze pe mine;

-10 lire, taxiul, daca n-a mers autobuzul, doar nu era sa ramana in drum;

-15 lire, micul dejun;

-180 lire, camera;

-10 lire, inchirierea abonamentelor pentru mijloacele de transport. Ne-a luat banii astia pentru ca ne-a lasat sa folosim doua carduri (Oyster) pe care le avea in casa. Pe care noi le-am alimentat si pe care ramasesera 15 lire, cand am plecat.

Total: 237 de lire

Nu stiu cat costa o camera in buricul Londrei dar cred ca mai ieftin de atat. Cu un nod in gat, o rog sa imi emita factura. Scoate din sertar un caiet dictando, rupe o foaie si incepe sa scrie de mana cele enumerate mai sus. Cu un calm britanic desavarsit, pe care nu stiu de unde-l mai aveam, ii explic faptul ca mie nu imi va deconta nimeni o factura fara antet si stampila. Usor agasata incepe sa scormoneasca prin casa dupa stampila. In cele din urma gaseste una si stampileaza fericita factura. Si o data cu ea, pune pecetea si pe trecutul nostru de colege si prietene.

In timp ce ea alerga prin camere dupa stampila blestemata, sotul ei isi aduce aminte de o chestie. Se uita la masina inchiriata cu care ne deplasasem si ne spune impaciuitor ca data viitoare cand venim, ne rezolva el si cu treaba asta. Stie el ceva bun. S-a oprit la timp, chiar cand al meu sot se pregatea sa-i spuna ca nu stie sa conduca trasura cu aburi.

Cam asta ar fi. Nu mai vreau sa aud de Anglia sau Londra si nici de intreprinzatori romani ce scot bani de pe naivitatea tampitilor ca mine ce au incredere in cunostinte.

mihai_vasilescu_broasca