Guest Post by Ana R.

Am senzatia ca in tarisoara mea (de origine, nu de adoptie) telefonul mobil a devenit, biologic dovedit, o prelungire a corpului uman. De cate ori revenim pe plaiurile natale, am impresia ca din ce in ce mai multi oameni s-au transformat in niste cyborgi, in niste androizi (sic), in niste smartphone-uri cu maini si picioare.

mihai_vasilescu_telefon_umansursa foto

Mi se pare infiorator de nepoliticos cand cineva care imi ofera diverse servicii sa vorbeasca in acelasi timp la telefon. Ma duc sa cumpar ceva, toate vanzatoarele au telefonul lipit de urechi, de zici ca e agatat de timpan si iti mai arunca in tipul coversatiei incitante, cu tanti Mariuca de la trei, cate un sictirit: „ce doriti”? Ce sa doresc? Sa lasi telefonul ala jos sau sa ti-l bagi undeva unde nici soarele nu ajunge. Dupa care sa ma bagi si pe mine in seama.

Inca ceva care ma uimeste in tara. Toata lumea iti cere de la obraz sa le dai numarul privat, de parca in cazul in care iti doreai asta nu l-ai fi oferit tu singura de la inceput. De ce presupun toti, ca telul meu in viata e sa am o agenda plina nu m-am lamurit.

Atunci cand suna telefonul, pai e absolut vital sa raspunzi. Ca esti la doctorul ginecolog cu cracii in tavan, la cumparaturi cu cinci plase in mana si un copil in brate sau acolo unde si imparatul merge singur, nu conteaza. Trebuie sa raspunzi. Daca e ceva de „interes national”? Daca au gasit-o pe Elodia si tu ai ratat? Daca nu ai aflat ultima barfa de la coafor? Daca a picat guvernul? Daca si-a batut Becali in puscarie vreun cui in cap in semn de protest? Pai musai sa fii sunt de vreun prieten, ca sa nu ramai dezinformat. Iar daca da necuratul sa nu raspunzi cand esti sunata, urmeaza stupefianta intrebare, romaneasca suta la suta: „te-am sunat, de ce nu mi-ai raspuns la telefon?”!!! Ma lasa masca de fiecare data cand o aud, pentru ca nu stiu ce sa raspund la asa ceva.

Cand am plecat din tara, telefonul nu era in halul asta de utilizat. Apoi am inceput sa revin in tara, in concedii si am constatat ce amploare a luat fenomenul telefonie mobila, in Romania. Lumea suna sa afle cum ma simt in vacanta. Iar daca tot sunau si vorbeam, voiau detalii mai multe. Si discutiile se toooot lungeau. Nu conta ca imi alaptam copilul, ca eram cu mancarea in gingii sau dormeam, tot universul dorea sa vorbeasca cu mine. Intr-o zi m-a sunat cineva si i-am zis tatalui meu sa raspunda, ca nu pot eu.

Interesant este ca atunci cand i-am spus sa comunice apelantului ca revin eu cu un telefon, imi facea semne disperat (ca in filmele mute) ca nu se poate asa ceva. Atunci am inteles ca pe aici se considera lipsa de bun simt, sa nu iti faci timp sa ii raspunzi omului la apel. Adica tot eu eram aia nepoliticoasa. Oare toti au senzatia ca reprezinta cel putin buricul universului comunicational si fara apelurile lor ma tavalesc de plictiseala?
Poate exagerez, dar eu nu sun pe nimeni (nici sa ma pici cu ceara) inainte de ora 9.00. La fel intre 12.00 si 14.00. Nici seara dupa 20.00. O fi gresit, n-o fi gresit, eu asa procedez. Pentru ca am constatat ca in alte tari (pline de reguli si civilizatie) absolut nimeni nu se abate de la orarul asta. Fac exceptie membrii familiei (dar nu tot timpul) sau urgentele REALE. Nu va spun de cate ori am injurat (in gand, ce-i drept, dar destul de spumos si inspirat, fara sa ma repet) diversi interlocutori, care plini de bunavointa si dorinta de comunicare, imi trezeau copiii din somn la noua seara (exact dupa ce ma linisteam, ca in sfarsit au adormit). Iar blestemele incepeau sa-mi curga vioaie prin creier, mai ales daca intrebarea vitala pentru existenta mea, ce venea de la capatul celalalt al firului era: „am sunat sa vad ce mai faci”. Ce sa fac, asteptam cu infrigurare apelul tau nesimtit! Acum ca a venit, sunt fericita pe deplin.

mihai_vasilescu_oameni_telefoane

sursa foto