Ca tot a reusit Ana sa se auto-ironizeze, la modul funny, mi-am adus si eu aminte de o chestie. In liceu am avut „norocul” sa am un profesor de fizica, tipul „geniu neinteles”. Sa nu ma intelegeti gresit, n-am nimic cu omul (sa fiti sanatos Domn Balu, daca mai traiti) dar avea un obicei pacatos rau de tot. Venea de acasa (sau inventa pe loc) cu niste probleme din alea mega-complicate, „pentru olimpiada”. Pe care le puteau rezolva doar el sau bunul dumnezeu (asta din urma, doar daca avea noroc si era cu materia la zi). Le combina de le lua dracu’ si in final iesea un enunt de genul „o rezistenta, aluneca pe un plan inclinat, trece printr-un bazin cu apa si ramane agatata de un pendul”. Iar tu trebuia sa afli si pe ma-sa si pe ta-su lu’ rezistenta aia. Iar daca se opintea un pic si-i crestea gradul de dificultate, te punea sa afli si unde a fost fabricat planul inclinat si costurile lui de productie. Ma rog, chitibusuri d-astea menite sa-ti faca viata grea in liceu.

Eu si cu fizica nu ne aveam prea bine.

Adica aveam un pact de neagresiune. Eu o lasam in pace, dar nici ea nu trebuia sa ma frece la cap. Cu ajutorul alui de sus si al colegului de banca, m-am strecurat pe langa ea pana in clasa a doispea. Ba chiar nu stiu prin ce miracol, desi eu eram aproape neavenit in domeniu, aveam o imagine foarte buna in ochii profului. Habar nu am de ce, dar omul ramasese cu ideea ca eu sunt foarte bun la materia lui. Si cum mie nu-mi place sa contrazic oamenii, fara motive intemeiate, l-am lasat sa creada in continuare asta. Ce era sa fac, sa ma duc la el sa-i spun „stiti eu sunt cam parnaie la fizica si v-as ruga frumos sa ma desconsoderati total”? Pai, nu se face asa ceva. Pe cand cu ceva strategie, cu chiulit la orele la care trebuie si ajutor neconditionat de la Remus (colegul de banca) am reusit sa ajung in clasa a doispea, fara sa-i stirbesc omului increderea in cunostintele si abilitatile mele.

Nu mai stiu in ce clasa eram, cel mai probabil chiar a doispea, cand a venit la ora cu o falca in cer si una in pamant. Nu stiu ce avea, dar parea destul de suparat. A facut prezenta si dupa aia s-a intors spre tabla unde a inceput sa „compuna” una dintre celebrele lui probleme. Nasoala rau, fratilor. N-o mai tin minte, dar stiu ca in timp ce el scria pe tabla, noi ne uitam unii la altii cu privirea pe care imi iamginez ca a avut-o primul pamantean care a intalnit un omulet verde cu un singur ochi. Nu, nu, mai degraba cu privirea pe care o avea Ceausescu, atunci cand l-a vazut pe nen-tu Ilici la televizor, la revolutie.

Ardelean proful. A scris enuntul in liniste, fara sa se grabeasca. Dupa care s-a intors spre clasa si a intrebat calm:

-No, asta-i, cine vine s-o rezolve?

mihai_vasilescu_problema_tabla

sursa foto

E imposibil sa nu stiti (numai daca n-ati trecut prin scoala) momentele alea cand profesorul intreaba ceva si se uita spre elevi asteptand ca cineva sa-i rapunda. In zadar, pentru ca toti sunt extrem de preocupati de cate ceva. Cam asta era atmosfera si acum. Toata lumea era cu capetele in jos. Majoritatea scriau ca sarg, doi-trei stergeau, altii erau adanciti in „potentiale rezolvari” ale cacatului ala de problema, unul se scutura de niste scame imaginare si cativa isi culegeau instrumentele de scris cazute chiar atunci (nu stiu cum mama dracului pixurile ajungeau sub banca in momente d-astea dificile). Dar peste toti plutea unul si acelasi gand, sub forma de rugaciune fierbinte: Doamne, nu pe mine, nu pe mine, pe oricine altcineva dar nu pe mine!!!

-Ei hai, nu vine nimeni la tabla sa rezolve? sparge linitea mormantala proful.

Nu, frate, chiar nu vine nimeni. Lasa-ne naibii in pace! Activitatile pe care vi le-am descris mai sus se intensificau direct proportional cu posbilitatea de a fi scos la tabla. Practic ai fi facut orice, numai sa nu ai „eye contact” cu calaul cu catalog.

-No, atunci sa chem eu pe cineva.

Si roteste ochii prin sala. Adica il banuiesti ca face asta, pentru ca de uitat la el, nu are nimeni curaj sa se uite. Asta ar mai lispsi. Ar fi fost ca si cum ai fi ridicat mana. Asa ca, dupa un moment de tacere, se aude:

-Hai, vino tu, cel cu bretele! Ah, am uitat sa va spun. Omul nu avea memoria numelor (v-am zis eu ca era geniu). Retinea fetele elevilor, sau alte amanunte care-i stimulau lui cortexul, dar dupa nume nu cred ca stia mai mult de doi-trei din toata scoala. Asa ca acum a dat-o pe asta cu bretelele. Adica fix cele care imi tineau mie pantalonii sa nu se pravaleasca in vine. Ridic usor capul si ma uit in jur. Nu, din pacate nu mai era nici dracu’ purtator de asa ceva (asa-mi trebuie, ma gasisem eu sa fiu trendsetter). Ma ridic in picioare si, cu o inspiratie absolut dementiala, in loc sa ma duc la tabla si sa ma pravalesc in ridicol, incercand sa pierd timpul pana se prinde ala ca sunt „lemn”, cu o voce care n-a tremurat nicio secunda ii spun:

-Domn’ profesor, nu stiu s-o rezolv.

Si am strans pleoapele asteptand sa inceapa uraganul, ce urma sa se termine cu un trei in dreptul numelui meu, in catalog. Omul s-a uitat absolut stupefiat la mine si, cu o uluiala demna de aflarea vestii ca Elvis traieste in Urziceni, ingaima:

-CUM, NICI TU??!!!

Nu stiu cum sa va explic, dar in momentul ala toata tensiunea s-a spart, s-a dus dracului. Si asta pentru ca toata clasa s-a intins pe jos, nechezand de ras, nevenindu-le sa creada ce tocmai auzisera. Da, va vine sa credeti? NICI EU nu stiam s-o rezolv. Si doar eram al dracului de bun la fizica. Drept urmare, cand a vazut domn profesor ca e chiar asa complicata incat NICI EU nu stiu s-o rezolv s-a apucat s-o faca el, pe tabla, ca sa ne arate ce si cum. Si nerecunoscatorii aia nu mi-au multumit niciunul, numai in mistouri m-au tinut. Ce oameni.

mihai_vasilescu_einstein

sursa foto