2,745 cititori

Una storia italiana

Toamna 2008. Steaua urmeaza sa joace la Firenze, contra echipei Viola. Brusc mi-aduc aminte ca parintii prietenului I. sunt stabiliti la Bologna. Pai e o aruncatura de bat intre cele doua orase. Asa ca-i propun o excursie pe taramurile macaronarilor, avand ca scop principal meciul. Se accepta. Yes, o sa-l vad pe Mutu infruntand Steluta mea.

Excursia a pornit cu “dreptul” de la bun inceput. La modul ca n-am inteles niciodata de ce ne cumparasem bilete la wizz si pe pista ne astepta mandru un ditamai avionul, pe care scria mare „poste italiane”. Astia cred ca suntem colete sau care-i treaba? Am ras doar pana ne-au zis sa urcam la bord. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am intrat intr-un avion, prin spate, pe sub coada, exact cum vedeti mai jos. Ne uitam unul la celalat si ne intrebam ce-i cu astia? Unde, si mai ales cu ce, ne duc? Deja aveam impresia ca, pitit pe undeva, rade de noi Aurel Vlaicu. Monoplanul ala cu care zbura el, parea sa arate mai bine decat saracia asta pe care o escaladam noi.

mihai_vasilescu_avion

sursa foto

Pana la urma a fost bine. S-a mai zgaltait, a mai tusit, mai vedeam pe geam cum trece cate o pasare in mare viteza, pe langa noi, dar am ajuns la destinatie. Am facut cruce cu limba in cerul gurii si ne-am rugat ca la intoarcere sa fie macar la fel, daca nu se poate mai bine. A fost, am zburat cu o aeronava pe care scria „air bosnia”, care nici macar nu avea urme de gloante sau alte proiectile pe fuselaj. Eh, de-ale companiilor low-cost.

Cred ca v-am mai povestit ca prietenul meu I este „mamal si tatal” norocului, este un alintat al sortii si al Universului, care-l poarta pe palme. Daca-l iei cu tine in vreun concediu sau pe undeva, poti sa fii convins ca nimic rau nu se va intampla si ca o parte din muntele de noroc pe care-l duce el, se va abate si asupra ta. Sa va spun cum am facut un mini-tur al Europei in 2005, vara aia in care a plouat din Mai pana Septembrie pe tot batranul continent? Si ca peste tot unde mergeam era soare si canicula, pana in secunda cand paraseam locul. Abia dupa noi veneau vijelia si prapadul. Pai abia plecasem din Nantes cand au anuntat aia la radio ca rupe vantul copacii in urma noatra. Iar eu am vazut apa, in toata excursia, doar in sticlele cumparate de la super-market. Oricum, sunt convins ca si daca ne-ar fi ajuns inundatiile din urma, s-ar fi despicat apele, ca in fata lui Moise, si tot nu am fi avut nicio apasare. Cam asa se desfasoara lucrurile cand esti cu el.

mihai_vasilescu_walking_water

sursa foto

Dupa ce am ajuns in Bologna, aveam intalnire cu mama amicului meu. Evident, nici unul dintre noi nu cunostea orasul. Dar ni se daduse locul de intalnire, un restaurant, am bagat adresa pe gps si ne indreptam cu spor intr-acolo. Pe drum am inceput sa vad din ce in ce mai multi oameni cu fulare ros-albastre la gat. Si cum ma indoiam ca joaca Steaua, cu o zi mai inainte si in alt oras, am tras concluzia ca are Bologna meci acasa. S-a si confirmat cand i-am intrebat pe suporteri: „Sì, sì. Bologna – Napoli. Alle tre”. Pai si cum facem prietene I, ca eu as cam vrea sa vad si meciul asta, iar tu trebuie sa te intalnesti cu maica-ta? Mda, n-a trebuit sa facem nimic special. Deja se activase zeita Fortuna. Care erau sansele ca restaurantul unde aveam intalnire sa fie EXACT langa stadion? Adica lipit de el. Aud? Exact, asta ziceam si eu. Pana la urma meciul Bologniei nu l-am vazut dintr-un motiv pe care nici macar norocul nu l-a putut rezolva: nu mai erau bilete, Renato Dall’ara era plin ochi. Eh, lasa ca i-a batut Napoli cu 1-0.

Si-a venit si ziua meciului Stelei. Dis de dimineata, purcedem spre gara. Uite, o treaba care-mi place mult. Frate, peste tot pe unde am fost, la orice fel de ghiseu, lumea e foarte amabila. Pai cand cumperi bilet, poti sa stai de vorba cinspe minute cu vanzatorul. Iti spune de ofertele speciale, te invata ce ai de facut (unul a stat sa imi scrie cu pixul, ce trenuri am de schimbat, cu ore cu tot), fara sa se enerveze nimeni si fara vociferari sau scandal. Asa s-a intamplar si de data asta. I-am explicat aluia de la casa ce vrem si omul a stat cu noi si ne-a prezentat cele mai bune preturi. Pana la urma ne-am hotarat si noi. 30 de euro la dus si 17 euro la intors, erau preturile la bilete. Si va spun de ele, pentrucadece, o sa vedeti mai incolo.

O singura problema aveam, trenul de intoarcere era imediat dupa terminarea meciului. La vreo juma’ de ora asa. Si cum noi habar nu aveam ce e prin Firenze ala, am cam luat biletele de intoarcere, cu morcovul varat in dos. Dar era pretul foarte bun si ne-am incurajat ca facem noi cumva sa ajungem in treizeci de minute la gara. Ihi, n-am fi avut nicio sansa. Ratam trenul ala mai mult ca sigur. Daaaaar, nu uitati ca nu eram singuri. Zeita Norocului era cu pleoapa pe noi. Mult mai tarziu, eram deja in Firenze, cand am observat ca pe biletele de intoarcere, nu scrie ca plecam din Stazione Centrale. Era un alt nume de gara acolo, Campo Marte. Da-i si panicheaza-te. Unde e si cum ajungem la ea?

Din nou sunt nevoit sa folosesc intrebarea: care erau sansele sa fie EXACT langa stadion? De data asta nu lipita, erau vreo cincisute de metri, dar mai aproape nu le permitea locul s-o construiasca. Voi intelegeti ce zic eu aici? Cat noroc sa ai? Repet, nu planificasem si nu studiasem terenul, asa se nimereau. Delatfel una din peluzele lui Artemio Franchi, chiar asa se numeste „curva ferrovia”. Si oricat v-ar suna voua a bagaboanta de centura, inseamna de fapt „curba (peluza) de la linia ferata”.

Asa ca picanterii din tribuna, ar trebui sa va povestesc cum il incurajau italienii pe Mutu. Cica „forza Adrian” (cu accent pe primul „A”). M-am spart de ras cand am auzit. Am o banuiala ca lui Mutu si nevasta-sa ii spune tot „Mutu”. Cred ca si fiu-sau il striga tot asa. Cum naiba sa-i zici „Adrian”? Era misto, ma pufnea rasul de fiecare data. Mai tare de atat era doar cand injurau arbitrul, cand gresea. Niste simpatici italienii aia. Inlocuisera celebra expresie „sa-mi bag p**a in mortii ma-tii” cu un nevinovat „e scandaloso”. Pai la noi pe stadion si un pusti de paispe ani poate sa injure cinspe minute fara sa se repete, pomenind tot ce ai avut in neam, de trei-patru generatii incoace. Ce sa insemne asta? Or fi broscarii mai civilizati? Sau lipsa de imaginatie?

mihai_vasilescu_artemio_franchi

A mai fost misto ca ne-a auzit o tipa vorbind romaneste si s-a asezat langa noi. O ducea greu pe-acolo, munca d-asta de tras in jug, dansatoare de cabaret. Si dupa cum am citit-o noi, cred ca dansa si in privat, pe bani, la “ceatarna”. A fost foarte vorbareata pana ne-a auzit pomenind de autobuz si tren. La pauza, cand era lamurita cum sta treaba, ne-a spus ca se duce pana la sora-sa, in sectorul de langa si se intoarce cand incepe meciul. Stati linistiti ca n-a mai venit niciodata. Eu am inteles-o, pierdea vremea de pomana cu amarasteni ca noi?

Dupa meci (0-0, a ratat Semedo o ocazie cat roata carului) hai la gara. Nu numai ca am ajuns in cinci minute, dar am avut timp sa stam si la o bere si-un hot-dog. Treaba e ca am fi putut sa mai ramanem la baut. Dar asta am aflat abia dupa ce au inceput sa anunte, din sfert in sfert de ora, ca trenul nostru intarzie. Si au tot anuntat. Vreo doua ore. Pana la urma a venit. Fratilor, in momentul cand ne-am urcat in el, am inteles de ce biletul de intorcere era la jumatate din pretul normal. Special il facusera asa ieftin, ca sa adune in garnitura aia toata scursura societatii din Italia. Eu asa ceva nu am mai vazut niciodata. Practic toti calatorii erau tigani, asiatici si negri (marochini, cum le zic ei). Plus noi doi, rataciti.

Am incercat sa ne strecuram si noi pe undeva, in vreo cuseta. Ti-ai gasit, era unu noaptea si toti dormeau lungiti pe banchete. Astfel incat pe sase locuri (sau opt, nu mai tin bine minte), stateau intinsi lejer, doar doi oameni. Unul singur a catadicsit sa deschida ochii si sa se uite la noi, dar cand i-am vazut taieturile de pe fata, nu am stiut cum sa disparem mai repede din raza lui vizuala. Cam asa se prezenta situatia in TOT trenul. Si noi, unde naiba stam? Pana la urma am ajuns intr-o cuseta in care erau patru negri. Un Bubba imens, cu trei femei. Toti patru cu fete de condamnati, evadati. Dar, tocmai pentru ca erau in formatia asta, nu se putusera lungi pe banchete. Asa am putut sa ne asezam si noi undeva. Bine, nu mai are rost sa va spun ce misto s-au uitat la noi cand am intrat si cam care era atmosfera acolo.

mihai_vasilescu_tren_negru

sursa foto

Eram atat de rupti, ca nu a mai contat nimic, am adormit. Stiu ca mi-am pus telefonul sa ma trezeasca peste trei ore, ca nu cumva sa ratam statia de coborare. Care telefon si-a facut treaba si a sunat. Buimac, m-am uitat pe geam sa vad pe unde suntem. Nu aveam cum sa ratam coborarea, atata vreme cat NICI NU PLECASEM din Firenze. Am crezut ca visez. Am coborat pe peron si intr-o italiana combinata cu romana si engleza am reusit sa aflu de la un cvartet de nasi ceva de genul „cambiare locomotiva”. Pai si va trebuie trei ore pentru asta??? Nu, nicidecum. Le-au trebuit patru, pentru ca a mai durat o ora.

Pana la urma am plecat. Stiu ca mai atipeam din cand in cand pe drum, dar tineam mana dreapta in dreptul gatului, sa nu poata aia sa ma taie fara niciun pic de efort. Lu’ negrul ala ii mai suna telefonul din cand in cand. Vorbea o engleza pocita, cu accent de Jamaica. Si explica foarte hotarat cuiva, ca daca nu apare cu banii le lasa pe alea trei boarfe in gara. Era misto, ce sa mai. Din pacate, nu am aflat daca si-a primit cascavalul. Noi am coborat, usurati si ei au ramas in trenul groazei.

No, cam atat, doar nu va asteptati sa ni se intample ceva rau? Eram cu Fiul Norocului dupa mine, remember?

Aici va pusesem o poza cu prietenul I, hotarat sa vi-l deconspir. Dar nu am primit acceptul s-o public. Pe motiv ca “lasa ba, ca nu am vazut sa moara careva de curiozitate ca nu stie cum arat”. Ce mai puteam sa zic? Am scos poza.

 

P.S. Firenze este unul din cele mai misto locuri pe care le-am vazut in viata asta a mea. M-am reintors acolo cu cea mai mare placere si am vizitat mai pe indelete.

P.P.S. Cine a fost singurul de pe stadion care a ghicit scorul exact la pauza si la final? Si a castigat un tricou original cu…Adrian?

mihai_vasilescu_mutu

13 de păreri la “Una storia italiana

  1. Eu as fi vrut sa ni-l arati pe prietenul asta al tau? Mai bine faceai un sistem sa voteze lumea daca vrea sa-l vada sau nu. Si nu mai putea sa se opuna.

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Pune-i poza! Nu-l mai intreba! 🙂

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  3. Ce harfe are pretenaru asta al tau. In loc sa zica mersi ca-i faci reclama.

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  4. Asta e vrajeala. O dai asa ca sa te credem ca exista prietenul ala. Ori ni-l arati ori o lasi moarta.

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

    • @badgirl, nu pot ma, fara acceptul omului. Dar exista, te rog sa ma crezi. Poate il conving sa se lase deconspirat la vreun alt articol.

      Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  5. Spune-i prietenului tau ca suntem patru fete la mine in birou care toate vor sa-l vada.

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  6. @Mada, Ti-a zis Mihai ca am noroc cu caru’. Daca-ti mai arata si o poza cu mine cine stie ce ti se intampla? 🙂

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

  7. Locuiesc in Firenze de mai bine de trei ani. pot sa spun ca ma simt exact omul potrivit la locul potrivit.
    La inceput ii credeam nebuni pe italieni ( nu ca nu ar fi) vazandui mereu zambareti si dispusi la conversatii. Face parte din educatie sa comunici si sa acepti pe toti asa cum sunt.
    trist ca si pe aici au tabarat etniile cu cerseala sau cantand prin tramvaie.

    Îţi place sau nu: Thumb up 0 Thumb down 0

Sus

Leave a Reply to Mona Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.