Continuarea articolului de ieri.

Ai lăsat plânsul în grija celor din jur. Pentru tine, de a doua zi, incepe „balul”. Alergătura dupa hartoage. Suntem in Romania, deci va puteti imagina ce înseamnă asta. Tot ceea ce scriu mai jos este menit sa-i ajute pe cei care se trezesc loviti de un eveniment asemănător.

Desi teoretic circumstantele nu mi-ar permite, voi folosi totusi expresia „am avut si noroc”. De ce zic asta? Pentru ca toata vara, al meu tată a avut ca principal obiectiv, sa-si termine locul de veci (să nu mă întrebați de ce. Asa a simțit el ca trebuie făcut. Şi eu mă întreb dacă nu cumva a știut că urmează să plece). Deshumari, înhumari, aprobări si para-aprobări. De tot ce înseamnă mormânt, se ocupase el. Nu stiu dacă realizati ce înseamnă asta si de ce pot afirma ca a fost si noroc. Cum ar fi fost sa am de alergat si dupa toate hârtiile astea?

Apoi te duci la medicul de familie. Care iti eliberează o adeverință pe baza careia trebuie sa obtii certificatul de deces. Pe care il „scoti” de la Evidenta Populatiei. Mda, pare simplu. Doar că nu este. Cozile arată că cele de la carne, pe vremuri.

Frumos este după ce ai stat la coadă (cât să se usuce hainele de pe tine si sa citești toată presa, peste umărul celui din faţa ta) iar tanti de la ghiseu iti spune că trebuie sa te întorci la medicul de familie. De ce? Pentru că, zice ea (si ce spune ea are valoare de hotărâre guvernamentala) nu s-a completat corect Adeverința. Treci peste instinctul de a o pocni tare, intre ochi. Si te duci unde te-a trimis.

Medicul de familie face ochii mari. Câmpul rămas necompletat este „boala in urma careia a survenit decesul”. Care boală, nu există. Pentru ca, pe aceeasi Adeverință, la rubrica „motivul decesului”, scrie clar: „asfixie mecanica, bol alimentar”. Deci de unde sa scrii boala? Credeti ca intereseaza pe cineva? Nici pomeneală. E rubrică? E. Atunci trebuie completă. Ceea ce si facem. Printre cruci cu ambele mâini si înjurături.

Te întorci la Evidenta Populatiei. De data asta ai hârtiile în regulă. Tanti se strâmbă a dezgust. Parca m-ar mai trimite pe undeva. Dar nu mai are unde. „Veniti peste  doua ore jumatate, ca durează”. Caaaat? Noroc ca e Vâlcea si mercurialul la șpagă e altul. Ii strecori 10 lei. Ei, da. Timpul scade la patruscinci de minute. Maxim o oră. „Ca mai repede nu permite programu’ informatic”.

La fix cat sa te duci sa comanzi coroanele. Sau asa crezi. Nici prin gand nu-ti trece ca trei sferturi dintre florariile vâlcene, lucrează cu flori artificiale. Iar pe celelalte nu prea le găsesti.

Pana la urmă iti urmezi instinctele si te duci in piata centrala a orasului. Daca nici acolo nu sunt flori… Sunt. Rezolvi si coroanele.

Te întorci dupa Certificatul de Deces. E gata si ala. Scuipi a deochi si te întrebi cand te vei împotmolit din nou. Nu durează mult si afli.

Dai o fuga la Casa Nationala de Pensii. Pentru ca iti dau oamenii ăia niste bani. Nu-s multi, dar ii iei, nu-i dai. Aici ai doua optiuni: sa stai la cozile alea imense, sa completezi formulare, sa depui chitante pentru ce ai cumparat si sa astepti vreo două săptămâni sa iei banii. Sau sa mergi cu cineva care il cunoaste pe director, sa nu stai la nicio coadă, sa nu completezi decat o hartie si sa iei banii pe loc. Am preferat-o pe a doua.

Dupa, te repezi până la capela unde ti-ai depus părintele. Pentrucadece? Cică nu are voie să stea singur. Varianta pe propria-ti piele a lui „râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Altfel nu-mi explic. Tata nu cred că mai pleca pe undeva.

Vine un preot sa tina slujbă. Una scurta. Da’ nu poate, pentru ca „nu se tine cu capacul la sicriu deschis pe partea aia”. Va rog sa nu întrebati nimic. Nu am inteles nici eu. Stiu doar ca a trebuit sa car un cosciug (nenea ala care murise avea macar 150 de kile) ca sa facem permutarile necesare. Si sa se deschida capacul pe cealalta parte.

Va jur ca ma uitam la fata lui taica-meu si parca râdea ironic. Nici el nu le avea pe astea cu popii si cu mortii.

De altfel, am refuzat sa ma implic în tot ceea ce înseamnă traditii stupide. Pur si simplu nu cred că taica-meu mai avea nevoie de, fiti atenti: pieptene, oglinda si batista. Plus nu stiu ce pânză care se punea nu stiu cum. Ca sa nu va mai zic de găina neagra despre care tot auzeam. Ba esti nebun? Găină neagră???!!! Cred ca râdea taica-meu două săptămâni.

Nu cred in ele si nu am vrut sa ma implic. Dacă murea in Japonia si trebuia sa-l inmormantam acolo, cum făceam cu toate traditiile astea? Mda.

Am stat cu el seara, dupa ce terminam cu alergătura. Si nu parea deloc supărat că peste zi nu prea aveam timp sa-l veghez. Dimpotriva!

Din momentul in care va vedeti cu toate hârtiile rezolvate si coroanele depuse începeți sa va linistiti. Aiurea. Da’ restaurantul pentru pomană? Si menu-ul? Dar pachetele pentru gropari? Vinul, tuica, sucurile si apa plata? Astea cine le rezolva? Da, da. Tot voi.

Nici nu îndrăznesc sa mă gândesc cum ar fi fost ca toată treaba asta sa se fi petrecut in Bucuresti. In Vâlcea m-a ajutat mama unui bun prieten. Tipa e foarte tare. M-a dus peste tot „punct ochit, punct lovit”. Macar ca nu stiam pe unde sunt toate institutiile astea si tot as fi pierdut enorm de mult timp.

Nu stiu dacă mi-a scăpat sau am uitat ceva. Poate doar sa vă amintesc ca totul s-a petrecut pe frig, ploaie si, mai apoi, ger. Astfel încât, la înmormântare, abia ma mai puteam tine pe picioare din cauza racelii.

Am o singură concluzie: pe mine vreau sa ma incinereze!

image

Sursa foto