Primavara, 29 Aprilie 2010. Parea o zi de joi la fel de banala ca oricare alta. Sa fi ajuns ceasul pe la orele pranzului. Imi suna telefonul. Fiica-mea. Raspund:

-Ce faci printeso?

Printesa imi raspunde, dar nu inteleg nimic. Ras nervos, amestecat cu plans. Incerc sa ma concentrez la ce spune, dar nu reusesc. Deslusesc cuvintele „accident, masina…” si pulsul imi sare instant la 220. Ori creierul meu refuza sa priceapa, ori chiar nu inteleg ce spune. Neintelesul calambur ia sfarsit, in momentul in care aud o voce clara la telefon:

-Buna ziua, sunt asistenta pe ambulanta BGS, fiica dumneavoastra a suferit un accident, in zona „Budapesta”…

Urmatoarele cuvinte le-am auzit, cand deja ma pravaleam pe scari, spre masina. Peste fiica-mea daduse unul, pe trecerea de pietoni, cand se ducea la scoala.

Nu stiu care dintre voi ati trait asa ceva. Nu va doresc sub nicio forma. Habar nu am cat am facut pana la locul accidentului. Tot ce stiu este ca nu am respectat nicio regula de circulatie. Si tot mi s-au parut cele mai lungi si terifiante momente din viata mea. Ceva absolut hidos. Ti se pare ca totul se misca in reluare. Ca timpul se scurge si tu nu mai reusesti sa ajungi niciodata. Te uiti prin parbriz si nu vezi nimic. Nevasta-mea incerca sa spuna ceva, dar cuvintele mi se izbeau de urechi, alunecau si se pravaleau pe jos, fara ca eu sa ma aplec sa le culeg. Nu puteam sa aud sau sa inteleg nimic. Si timpul se scuge incet, ingrozitot de incet.

Usor, usor, incerci sa-ti revii, sa te redresezi un pic. Le pui cap la cap. Daca a sunat chiar ea si a reusit sa vorbeasca inseamna ca nu e asa de grav. Apoi iti aduci aminte ca s-a pomenit ceva de o trecere de pietoni. Atunci cochetezi pentru prima oara cu gandul la crima. Iti spui ca primul lucru pe care-l faci cand ajungi e sa-l omori pe ala. Si ideea ca o sa-i storcesti creierii pe asfalt te mai invioreaza.

Ajung la locul accidentului. Pe fiica-mea deja o transportasera la spital. Jos palaria pentru cei de la BGS. Unde-i nenorocitul sa-i rup capatana? Il vad. Poftim de pocneste un nene pe la 60 de ani, care sta in fund pe bordura si plange de se rupe camasa pe el. Mi s-a dus dracului toata pofta de omucidere. L-am ascultat cand vorbea cu “militianul”. Era la primul lui incident rutier, dupa nu stiu cati zeci de ani de condus. L-am lasat in plata domnului.

Mi-au zis “organele” (nu ale mele, ale legii) s-o tai spre spital, ca vin ei dupa mine acolo. Inainte sa plec, m-a batut pe umar un tip. Mi-a spus ca a asistat la tot incidentul si mi-a lasat numarul lui de telefon.

La spital (Marie Curie) am aflat ca este o fractura de glezna. Dubla. Si am vazut cum arata strigatul mut de ajutor in ochii unui copil, intins pe o targa, care nu intelege ce i se intampla. De ce plecase spre scoala, iar acum este plimbata pe la diverse cabinete si aparate?

Pot sa numar pe degetele de la o mana de cate ori am plans in viata asta. Atunci a fost una dintre ele. Am iesit pe treptele spitalului, mi-am aprins o tigara si am plans. Barbateste. Adica l-am injurat, printre lacrimi, pe un mare paznic care venise sa-mi spuna ca nu se fumeaza acolo. De data aia s-a fumat.

Si a inceput cosmarul. Lupta cu sistemul medical romanesc. Sa nu ma intelegeti gresit, nu am nimic sa le reprosez celor doi medici care s-au ocupat de ea. Greu a fost doar pana sa-i faci sa se ocupe. Daca nu era cumnatu-meu, sa intervina unde „trebuie”, cred ca o operam eu pe fie-mea, pe-o bancuta din fata spitalului. Pentru ca asa functioneaza sistemul, este un cerc vicios in care toata lumea vrea bani stiind ca nu ai de ales, trebuie sa-i dai.

Din momentul in care am pus piciorul in spital, a inceput sa sara cascavalul din buzunarul meu cam cum sar floricelele in cuptorul cu microunde. Orice, dar absolut orice trebuia platit sau spaguit. Platit, insemna ca trebuie sa cumperi tot, de la tifon la antibiotice. Nu aveau absolut nimic in spital. Nimic, intelegeti?

Spaguit mai trebuie sa explic ce inseamna? De la femeia de serviciu, la asistenta sefa, toti voiau bani. Daca nu le dadeai, practic nu existai. Ah, il uitasem pe portarul din hol. Pai credeti ca te lasa sa intri asa cum voiai tu? Banii actionau ca o bagheta magica. Nimic nu mai era “nu se poate”. Ba se putea. Si inca atunci, pe loc.

Tin minte ca iesise din operatie si am fost avertizat ca o sa aiba senzatii de voma. Eram langa ea la “terapie intensiva”, cand s-a trezit. Si imediat a inceput sa se planga ca-i e rau. M-am dus peste asistente, care stateau la o sueta. Patru erau. Le-am zis ca fiica-mii ii vine sa vomite. Raspunsul a fost, citez cu exactitate: “las’ca-i trece”. Insotit si de zambete ironice. Nici acum nu-mi explic cum m-am putut abtine. Pe cuvant. La halul de surescitare in care eram, cred ca a lipsit un varf de ac sa fac cel mai mare circ care s-a pomenit vreodata intr-un salon de reranimare.

Am facut un efort urias de gandire si in loc sa le zic ce cred eu despre ele si ascendentii lor directi, le-am dat niste bani. Ca prin farmec a stat una dintre asistente langa ea, pana au mutat-o din nou in rezerva.

Nu mai insist. Pot sa fac trei posturi cu ce am patit, am auzit si am vazut in spitalul ala. Dar, probabil, fiecare dintre voi ati trecut prin ceva asemanator.

De ce v-am povestit toate astea? Va pomeneam mai sus ca a existat un martor al intregii tarasenii. Cand m-am mai linistit, am vorbit cu omul si mi-a explicat ca fiica-mea nu s-a asigurat nicio secunda. Stia ca e trecere de pietoni in locul ala, s-a dus pe ea ca vantul. Desigur, in fata politiei nu conteaza. E „zebra”, pietonul are prioritate! Ok, de acord, dar la ce-ti mai folseste dreptatea in cazul asta? Nu mai bine, te asiguri de zece ori, ca sa nu ajungi sa zaci prin spitale? Si la fie-mea e un caz fericit, in care pana la urma totul s-a terminat cu bine. A ramas doar cu o cicatrice. Dar daca se intampla mai rau? Cu ce ma incalzea pe mine?

Pe voi cu ce va incalzeste dreptatea, daca nu mai foloseste la nimic?

P.S. Pozele sunt facute la doua sau trei zile dupa operatie. O imagine face cat o mie de cuvinte. Eu v-am pus doua.

mihai_vasilescu_picior2 mihai_vasilescu_picior1