Tot într-o zi din asta rece, umedă şi profund neprietenoasă, ieşisem la alergat în Tineretului. Era seară, se întunecase deja și afară o ceață ca la balamuc. Din aia lăptoasă de nu vezi la doi metri în fața ochilor. Acu’, asta nu ar fi fost o mare problemă, dar mulțumită lui nen-tu’ Piedone, în jumătate de parc iluminatul public este sublim, în sensul că lipsește cu desăvârșire.

De felul meu nu sunt foarte căcăcios, adică nu mi-e frică și de umbra mea. Da’ mă simt eu mai în largul meu când e lumină în jur. Ca să te poți uita în ochii adversarului, dacă iei una în falcă sau o rangă la picioare. Păi măcar să ţi le dea unul pe care îl vezi, nu doar îl simți prin preajmă. Ca să înțelegeți, când am citit “Shining”, stăteam într-un cămin studențesc unde noaptea știai pe unde s-o iei doar dacă fusesei as în copilărie la concursurile de orientare turistică. Ţin minte că n-am mai mers la budă noaptea cât timp a durat lectura și încă vreo săptămână după aia.

Așadar, combinația asta de întuneric și ceață, descrisă mai sus, nu are darul să mă țină în cea mai “zen” stare a mea (da, n-aveți decât să radeţi, parcă vouă nu va e frică de nimic, curajoșilor).

Numai că alergatul era literă de lege pentru mine pe vremea aia. Nu m-au împiedicat pe mine altele și mai și să-mi fac numărul, d-apăi o nenorocită de ceață. Cu inima puțin strânsă și urându-i numai de bine rotofeiului fost primar de la “patru”, îmi vedeam de treabă.

Ajunsesem din nou în jumătatea de parc unde poți să-ți bagi lejer degetele în ochi, când, undeva în față, intuiesc o siluetă. Se deplasa în aceeași direcție cu mine. N-o zăream clar, dar puteam să văd CUM o făcea. Băi, mergea omul ăla (sper ca era om!!!) exact ca în filmele cu zombies. Legănându-se așa straniu, de pe un pas pe altul, cu mâinile și picioarele drepte, fără să le îndoaie. Când m-am mai apropiat am văzut și niște pantaloni care se terminau mult deasupra glezenelor, ca să completeze tabloul.

Am înghițit în sec și mi-am zis că e de cacao să mă apuc să alerg în sens invers, numai ca să nu trec pe lângă ăla. Mai ales că silueta nu dădea nici un semn că mi-ar simți prezența. Cu inima strânsă, m-am apropiat. Am ajuns în dreptul lui (da, acum vedeam că este de sex masculin) și am dat să-l depășesc.

Băi, fraților, fix când treceam prin dreptul lui, a îndreptat ăla capul în sus (cumva spre lună, dacă s-ar fi zărit) și a slobozit un tril pe gură, de io mă mir ca nu m-am căcat pe mine a două oară. Va dau cuvântul meu că nu mint. Nu știu ce era cu personajul, poate era vreun dilimandros, dar cum dracu’ să te plimbi tu pe întuneric prin parc și să mai scoți din când în când câte o vocaliza (a fost ceva prelung, în genul în care se “încălzesc” tenorii la operă)?

Am mulțumit cerului ca eram la ultima tură și n-am mai fost nevoit să mă întâlnesc cu zombie-ul cântăcios încă o data.

mihai_vasilescu_ceata

sursa foto