Pipera. Ora 8.45. Siruri lugi de „robotei” se revarsa de la statia de metrou catre cladirile corporatiilor din zona. Grabesc pasul, nu de alta dar se contorizeaza intarzierile. In fata mea un „robotel” vorbeste la telefon. Nu aud ce discuta. Schimba cateva fraze cu interlocutorul. In continuare nu aud ce vorbeste. Dar il vad ca se opreste. Se uita in stanga si in dreapta, se apropie de unul din gardurile ce pazesc cu strasnicie o banca. Departeaza un pic telefonul de la ureche, se apleaca si plin de elan…vomita. Ma opresc. Sunt genul care nu ramane indiferent pe strada. Imi zic „poate o avea omul nevoie de ceva”. Dar nu apuc sa fac un pas spre el, ca omul se indreapta si isi re-apropie telefonul de ureche. De data asta percep clar: „coaie, ce ziceai, ca n-am auzit”? M-a bufnit rasul. Omu’ in nici un caz nu avea nevoie de ajutorul meu. Si totusi, chef Martea ? Ca altfel nu-mi explic… Tipul era pe la 25 de ani si parea genul care-si intoxica ficatul, frecvent.

 

Sa aveti o zi buna!