2,406 cititori

Ușor cu televizorul pe scări, da?

Dacă era după mine, și în ziua de azi aș fi avut tot televizor cu tub. Sau poate nu, dar m-aș fi hotărât greu să fac pasul spre noua tehnologie. Nu mă întrebați pe ce considerente eram refractar la nou, n-aș ști ce să vă răspund, e ca și cum m-ați întreba de ce fac zece pași înapoi când văd o pisică neagră. Păsărele de la mine din cap.

Mă rog, revenim la subiect. Aveam două Panasonic „gigant”, cu tub și ecran plat, de care mă șimțeam foarte multumit. Ignoram suveran miștourile prietenilor care se mai nimereau pe la mine și mă întrebau unde țin cărbunii pentru alimentarea lor. Invidioși, că ei n-aveau așa ceva și se chinuiau cu prostii d-alea subțirele.

Continuarea

4,816 cititori

Cel mai mişto revelion din viaţa mea

Nu, n-a fost ăsta care tocmai s-a dus. Şi nici vreun altul din epoca recentă, deşi de-a lungul vieţii am participat la unele care s-au lăsat cu chestii despre care n-aş putea sa povestesc în public. Nu, frate, cel mai mişto revelion din viaţa mea s-a petrecut pe când aveam 11-12 ani. Vă povestesc acuş şi o să-mi daţi dreptate.

Venisem la Bucureşti, cu ai mei, care se întâlneau cu nişte prieteni de aici, pentru golăneala de sfârşit de an. Treaba e că adulţii făceau petrecerea la nu ştiu ce restaurant, aşa că m-au plasat acasă la unul dintre ei, împreună cu cei doi copii ai gazdei. Unul de aceeaşi vârstă cu mine şi celălat mai mare, care trebuia să aibă grijă de noi.

Continuarea

3,096 cititori

Totul are un sfârșit și un început!

Iar la mine ambele sunt azi!

Pentru că azi, pentru prima dată în această viață, nu mă voi uita la meciul Steaua-Dinamo. Nu-mi amintesc să fi pierdut vreunul până acum. Iar de vreo zece ani încoace le-am văzut pe stadion pe toate. Dar azi o voi face. Deliberat. Nu mai vreau! Gata!

M-am hotărât în noaptea de miercuri spre joi. M-am decis în momentele în care îmi venea să plâng și stăteam împietrit pe un scaun, încă nevenindu-mi să cred că Steaua a fost eliminată de Partizan Belgrad. Iar la televizor vorbea patronul ei. Da, frate, la sport.ro era Gigi Becali care râdea, se scălămbăia, rostea faze agramate, îi lua la mișto pe cei din studio, adică făcea tot ceea ce știe el mai bine.
Continuarea

3,808 cititori

Tempi passati

Vinerea trecută, dimineață, eram în metrou și la un moment dat a început să sune un telefon mobil. Dar era un ton de apel din ăla mega-tare, ca o goarnă, care îți face creierii zob, cum au de obicei numai oamenii în vârstă. Ei bine, spre surprinderea mea de data asta cea căreia îi suna era o femeie destul de tânără. Sau, mă rog, avea sub vârsta mea, la o evaluare fugară. Adică nu mai era chiar o adolescentă, dar nici nu se îndrepta spre pensie. 😉

Claxonul se auzea din ce în ce mai tare şi tipa a început să se caute peste tot de telefon, dar șansele să-l găsească erau aproape nule. Noroc că şi-a dat seama că are două pungi de plastic în mână şi a purces să le scotocească îndelung. Nimic, frate, ghinon curat, nu de acolo se auzea sirena buclucașă.
Continuarea

3,087 cititori

Toate-s vechi şi nouă toate

Scurt aşa, pentru că mă mişc greu să scriu. Ma doare tot corpul, îmi vâjâie capul şi nu pot să ţin nici măcar curu’ pe scaun.

Pentru că tot mă gândeam ieri cât de tare ni s-au modificat obiceiurile alimentare, de când am schimbat socialismul totalitar pe capitalism democratic, mi-au mai venit în cap nişte chestii care sunt acum exact opusul a ceea ce trăiam pe atunci. Continuarea

7,069 cititori

Cu creierul gol-golut

De fiecare data cand vara-mea vine in tara (din U.S. of fucking A.) are doua probleme (ma rog, are ea mai multe, dar restul sunt la capusor): fusul orar si emisiunile de la televizor. Treaba e ca cele doua, despre care facem vorbire aici, sunt oarecum complementare. Adică din cauză că nu are somn, sta noaptea si se uita la tv. De nenumarate ori am prins-o in prag de nouă zi cu ochii beliti spre ecran. Iar daca n-o surprindeam eu, povestea ea singura cum a stat sa se uite pana se lumina afara. Femeia era pur si simplu fascinata de ce se intampla in vizualul romanesc. Imi zicea „Mihae, ma uit si eu acum, ca nu mai pup eu asa ceva”. Era fascinata pana la dumnezeu, de cantitatea de prostie care se revarsa dinspre televizor spre creierul ei. Cred si eu, in State au niste talk-show-uri  amarate si cam atat. Nu tu Maruta, nu tu „acces direct”, nu tu reality-show-uri mizerabile, nu tu stirile de la ora cinci. Niste puritani amarati.

Continuarea

2,261 cititori

Consumator de Campionat Mondial si bere. Si nervi…

Treaba e in felul urmator. De cand a inceput Campionatul Mondial, eu si Prietenul I. tot cautam un loc unde sa ne hodinim oasele cand iesim de la munca si sa vedem meciurile. Nu suntem extrem de selectivi. Conditii de baza ar fi doar vreo cateva: daca se poate sa fie terasa (ca de stat indoor ni s-a cam luat in iarna asta lunga), sa fie un televizor cu ecran ceva mai mare decat al monitorului de la birou, berea rece si la pret decent. Ah, da, si acest loc minunat sa se afle in proximitatea zonei in care ne traim maruntele vieti. Adica sa nu merg mai mult de un sfert de ora – douaj’ de minute dupa ce ma dau jos din metrou. Ca mi s-ar lua sa ma duc zilnic pana in Vatra Luminoasa, doar ca sa vad meciul de la ora 19.00. Ei bine, se pare ca avem ghinion. Continuarea

1,432 cititori

De pe la tv

Daca tot am stat pe acasa in week-end-ul asta prelungit, n-am avut altceva mai bun de facut decat sa ma uit la televizor. Si mi-am dat seama ca, fara sa vreau, am invatat o gramada de chestii. Mai mult sau mai putin utile, dar ce mai conteaza? Ele sunt acolo „pe sticla”, vrei nu vrei, iti perforeaza creierasul. Asadar:

Fratilor, aveti mare grija! Soacra INTOTDEAUNA vine in vizita la voi cu propriul detergent de vase dupa ea, avand intentia vadita de a va umili.
Continuarea

3,694 cititori

Cel mai scurt job al meu!

Prin toamna lui 2000 am avut o perioadă când eram between jobs. Cu alte cuvinte o frecam toată ziua, fără să fac nimic în afară de a mă uita la televizor. Activitate pe care o mai întrerupeam sporadic cu scopul de mă hrăni și adăpa. Iar când treaba asta mă dobora de oboseală, mai băgam și câte un somnic. Sau aveți impresia că statul degeaba nu face foame și somn? Vă înșelați amarnic. Parcă mai abitir îți vine să mănânci și să dormi. Mă trezeam dimineața, după câte o zi din asta de ne-făcut nimic, obosit de ziceai că am tras la jug. Abia aveam putere să-mi bag țigara în gură și să sorb din cafea. Va spun, lenea și zacutul te termină. Poți să și mori. Continuarea

5,837 cititori

Partidul, Ceauşescu, România

Mă lovesc din ce în ce mai des de oameni care, deși nu trăit o zi din acele timpuri (sau atât de puțin că nu-și amintesc mai nimic), susțin sus și tare că “înainte era mai bine”. Şi aș vrea să scriu un pic pe acest subiect: era mai bine sau mai rău înainte de ’89?

Da, pentru noi, cei care am trăit din plin pe vremea lui Ceaușescu, pare bizar să-ţi se aducă aminte ce bine era. Şi, ca să nu avem discuții, vă spun exact cum stăteau lucrurile în cazul meu. Maică-mea era profă de română. Deci ridica lună de lună un salariu în jur de 3000 de lei. Mai făcea şi “meditații” la greu. Adică mai producea măcar încă pe atât. Să nu mai vorbim de țigări, dulciuri, fructe, carne și ce mai pica în sesiunile de examene (treapta întâi și bac).

Taică-meu, inginer chimist, salariul peste 4000. Şi cred că era binișor peste suma asta, pentru că mereu auzeam discuții, între el şi maică-mea, pe tema “la voi nu se mai dau fluturașii de slariu?”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, total neintenționat, am găsit unde-și ținea rezerva strategică “pentru reparaţii la maşină” (așa a motivat el). Era un purcoi de bani acolo, vreo 8000 de lei. Aşadar, bani aveam, mașină era, ai fi zis că nu lipsea nimic. Aiurea!

După ce mai suspină lumea? Ah, da, aveam și tv color (am făcut un efort de gândire și mi-am adus aminte cum se chema: “Elcrom”). Primise taică-meu aprobare să cumpere unul, ca recompesă pentru că secția condusă de el îndeplinise nu știu ce obiective mărețe. Pentru cei care nu înțelegeți, televizoarele color nu se găseau în comerț. Nu te duceai la retailer-ul de electronice din mall și îți alegeai modelul. Se cumpărau, da, dar numai cu aprobări speciale primite de la “stapanire”. Cool, nu?

mihai_vasilescu_elcrom

sursa foto

Cam astea erau părțile bune pe care mi le aduc aminte. Şi cazul meu este unul aproape fericit, după cum se poate observa. Acum haideți să vedem ce puteai, sau mai bine zis ce nu puteai, să faci cu banii.

Pentru început, s-o lămurim pe asta cu mâncarea. Cred că este cea mai importantă, pen’ca după cum arată coșurile de cumpărături ale celor pe care-i văd în jurul meu la super-market, avem încă foamea în celule.

Ai mei aveau relații. Fără aşa ceva, aveai toate şansele să mori de foame. Motiv pentru care, în afară de frigider, acasă mai aveam şi o ladă frigorifică în casă (din aia mare) care era în permanență plină cu haleală, preponderent carne. Aproape toată lumea avea lăzi din astea frigorifice. De ce? Păi dacă făceai rost de pe undeva de 50 de kilograme de carne, cum rezolvai? Trebuia să fii pregătit în permanenţă şi să ai unde depozita dacă produceai ceva.

Deci nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame. Dar, una e să nu suferi de foame și cu totul altceva să-ți poți deschide o ciocolată la orice oră din zi și din noapte, atunci când ai tu chef. Hai să vă povestesc ceva. Un bun prieten al părinților mei a fost în interes de serviciu în Germania. Şi vorbesc de aia Federală. În seara când s-a întors, eram toți trei la el acasă, să auzim poveștile despre “cum e la capitaliştii ăia veroşi”. Şi a început omul să zică. Nu mai are rost să vi le spun aici, pentru că între timp s-a pierdut din valoarea momentului acela. Doar așa, reprezentativ, va spun ca se dusese și în ceea ce noi numim azi “super-market”. Şi când povestea că era “un raft lung de aici până la voi acasa” numai cu diferite tipuri de ciocolată, eu am gândit că minte, că nu are cum să existe așa ceva. Dar suna beton și nu era să mă bag eu, copil, în discuție.

mihai_vasilescu_raft

sursa foto

Discuţia a continuat şi mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Când a zis că “băi Aureliane (taică-meu) pâinea era gata feliată și băgată în ţiplă”, eu cu mintea mea de copil mi-am spus că “asta e prea gogonată. Or fi restul cum or fi, dar să zici că pâinea e gata feliată și în tiplă, e deja de domeniul fantasticului”. Şi cum să nu gândesc așa, când eu eram cel care mergea să ia rația de pâine. Mai țineți minte că se dădea pe cartelă? O jumătate de franzelă de cap de locuitor. Noi eram trei, așa că tanti de la centrul de vânzare mereu îmi tăia o pâine în două. Şi nemții o dădeau gata feliată şi băgată în țiplă??? Haida de!

mihai_vasilescu_paine

sursa foto

Că tot am vorbit despre pâine, iasă recapitulăm tot ce se dădea pe cartelă. Cel puțin, aşa se întâmpla în Vâlcea, pentru că erau diferite raționalizările de la județ la județ. Păi hai să vi le zic. Rații pe lună, da? Zahăr, un kilogram de persoană. Ulei, un litru de persoană. Făină, un kilogram, mălai la la fel. Pâinea şi laptele la fel, doar că erau raţii zilnice. În Vâlcea nu se dădea carne. Ţinea de noroc şi abilități sau stat câte o zi întreagă la coadă, ca să găsești câte ceva. Nu știu dacă e clar, la coadă te aşezai doar dacă “se băga” câte ceva. Dar asta se întâmpla rar de tot, spre deloc. Iar cozile erau din alea meseriaşe, cu urlete și bătăi, o placere să te nimereşti acolo.

Îmi povestesc colegii din București că pe aici ar mai fi existat și niște cartele pentru salam. Cam 300 de grame pe cap de “vită furajată”. Pe care, atenție mare, obligatoriu ți-l feliau că să nu cumva să faci stocuri. WTF!

mihai_vasilescu_salam

sursa foto

Mai știe cineva cum arătau “alimentarele”? Magazinele cu rafturile alea lungi, pline de cutii cu “creveţi” vietnamezi (măcar de-ar fi fost crustaceele în ele)? Sau cu magiun de prune, făcut FĂRĂ ZAHĂR, pentru că de unde așa ceva? Dragilor, nu se găsea aproape NIMIC comestibil de cumpărat la liber. Până și vestitele “tacâmuri” de pui (gheare și gâturi) sau “adidaşi” de porc (copitele) erau cu stat la coadă și bătaie. Dacă erau.

mihai_vasilescu_coada

sursa foto

Voi vă daţi seamă că se stătea la coadă şi la hârtie igienică? Sau la șervețele? Bine, normal, dacă aveai noroc să “bage” aşa ceva. Sau la lame de râs. Sau la ……………. ,puneți voi ce vreți pe linia punctată, pentru că nu se găsea NIMIC!

Eu eram copil sau adolescent și găseam mâncarea direct în farfurie. Dar eforturile să ajungă acolo erau imense. Relațiile alea nu apăreau, așa, din senin. Şi cu toate “pilele”, tot pe furiș se aduceau produsele. Oamenii ăia, care-ți înlesneau procurarea lor, își riscau posturile. Îmi aduc aminte și acum de un porc întreg pe care îl “produsese” taică-meu și pe care l-a ținut în portbagaj (noroc ca era iarnă) până s-a făcut noapte și a putut să-l care în casă.

Poate credeți că este exagerare sau glumă, dar era sport național să faci reclamații către miliție, securitate sau partid. Oamenii se fereau și de umbra lor.

Cu televizorul color nu aveai ce să faci, dacă te limitai la ce-ţi oferea televiziunea română. Erau două ore și jumătate de program zilnic, cu telejurnal și alte aberații, la care nu se putea uita nimeni. Duminica era singura zi cu ceva la care te-ai mai fi putut bucura. Dar infim, cu porția. Ce să vă zic? Că erau 15 minute de desene animate, pe care le așteptam câte o săptămâna întrega? A propos, să nu uit, sâmbăta era zi lucrătoare! Aşa că toţi cei care o ard pe la mall în weekend-uri s-ar fi dus la școală sau la muncă. Luaţi-o p-asta! Duminica era singura zi de odihnă a proletarului român. Cred ca nu vă suna prea bine în condiţiile în care acum se încep weekend-urile de vineri seară, nu? Pentru conformitate, iată cam ce se putea urmări la televizor într-o zi obişnuită din cursul săptămânii și într-o duminică.

mihai_vasilescu_programtv1 mihai_vasilescu_programtv2

sursa foto

Desigur, mai existau variantele “video” și “parabolică”. Doar că nu erau la îndemâna oricui. Mai țineți minte cât costa un video pe piața neagră? Va spun eu. Un video-recorder ajungea și la 70.000 de lei. Adică fix cât o mașină nouă. Un video-player se ducea și el pe la 25.000. Ai mei nu au fost dispuși să dea banii ăștia niciodată. Dar să ziceam că-i dădeai. Casete găseai “din parţi”. Era o întreagă filieră care se ocupă cu așa ceva. Dar la un moment dat tot începeau să se repete filmele. Cu “parabolica” era şi mai problematic. Nea Nicu nu prea le suporta şi riscai să fii catalogat ca “element subversiv” cu una din aia pe balcon.

Să mai amintesc că nu găseai nimic, care azi ar fi catalogat drept cool sau trendy, de îmbrăcat? Magazinele cu haine, toate de stat, aveau niște “nenorociri” la vânzare. De unde blugi? De unde “adidaşi”? De unde toată colecția asta “haute-couture” pe care o vezi în zilele noastre defilând pe străzi?

Toate erau de pe piața neagră, dar nici așa nu găseai. Şi când făceai rost, trebuia să dai 2000 de lei pe o pereche de adidași sau pe una de blugi.

Cred că este inutil să vorbesc despre social-politic. Despre libertate, despre toate celelalte aspecte, care azi ni se par perfect normale, iar atunci erau de neatins.

M-am lungit prea mult. Aș putea să scriu două zile și tot nu aș termina. Da, eu înțeleg foarte bine că mulți erau copii sau foarte tineri și e normal să fie nostalgici. Dar cred că, de fapt, după asta tânjesc. Ne vrem copilăria, adolescența sau tinerețea (după caz) înapoi. Nicidecum vremurile acelea pe care eu nu le-aș mai vrea întoarse cu niciun chip. Cred că asta confundă, de fapt, cei care spun că: “înainte era mai bine”.

Daca aveţi chef şi timp, vă aştept cu poveştile voastre de pe vremea aia.

mihai_vasilescu_ceausescu

sursa foto

 

1,700 cititori

Glume de dincolo.

Sunt pe aici. Usor, usor imi revin si ii ajut si pe cei din jur sa treaca peste clipele grele. Tata a plecat si de acum trebuie să invatam sa ne uitam unii la altii si fără el.

Până una-alta, trebuie sa va zic ceva ce-o sa va cam puna pe gânduri. Sau nu. Doar de voi depinde.

Prima zi fără el a fost grea. E nasol sa stii ca l-ai lasat in pământul ala înghetat si ca n-o sa-l mai vezi niciodată.

Am ajuns seara acasă cam terminat. Mi-am dat drumul la televizor, ca sa reusesc sa adorm. Emisiunea aia a lui Capatos are niste proprietati soporifice extraordinare. Pe mine ma face sa adorm in maxim patruscinci de secunde. Ceea ce s-a si intamplat. Continuarea