6,064 cititori

Stresul ăsta mă ucide

Sunt câţiva ani buni de când m-am pricopsit cu un nou tip de stres. Nu ştiu dacă are vreo denumire ştiinţifică şi nici măcar dacă-şi face simţită prezenţa şi la alții. Tot ce știu e că e deosebit de puternic şi mă loveşte zdravăn când mi-e lumea mai dragă și doar când mă aflu în locuri în care ar trebui să mă relaxez. De exemplu, la cinema, când mă uit şi eu liniştit la câte un film.

Partea şi mai rea este că, dacă mă pocneşte încă de la începutul filmului, s-a terminat cu șmecheria. Până la final, mă perpelesc, mă foiesc de pe o parte pe alta, mintea îmi fuge aiurea, înjur în gând sau în şoaptă, îmi pun tot felul de întrebări şi altele de acelaşi gen. Ce să mai, stres din ăla adevărat, la un pas de depresie. Degeaba încerc să reintru în acţiune, nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama care e “ăla bun” şi ce mârlanii mai trânteşte “bad guy-ul”. Teroare, vă spun, mai bine m-aş ridica de pe scaun să plec acasă, oricum nu mai am linişte până la genericul de final. Continuarea

3,598 cititori

O poveste ca oricare alta. Sau nu.

N-am scris eu textul ăsta. Nici nu aveam cum. Și sper să nu fie nevoie vreodată să scriu ceva asemănător. Atât mai vreau să spun, domnul care l-a scris are 77 de ani. M-aș bucura să pot scrie și eu la fel la aceeași vârstă. 

Am aflat că sufăr de boala Parkinson în 2007, după o zi foarte obositoare la serviciu. Am ajuns la Spitalul Universitar unde am fost diagnosticat pe loc și am primit un tratament. Boala a evoluat, cred că la început pe fond emoțional, după ce a decedat mama și apoi soția, iar copii au plecat în străinătate. Continuarea