4,452 cititori

De când n-ați mai văzut fecioare?

Nu știu cum stă treaba la voi, dar la mine e clar, îmi place mult mai mult să merg la teatru decât la film. De fapt, în ultima vreme sunt extrem de reticent referitor la ce se întâmplă prin cinematografe. Din două motive. Primul: nu te poți baza pe trailer-uri. Mi-am luat țeapă de nenumărate ori. M-am dus la film convins fiind că o să văd ceva bun și-am plecat de-acolo hotărât să nu mai calc în vreo sală de cinema.

Și doi. S-a umplut de “bloggeri cinefili” care pentru o invitație la film ar linge și litiera pisicilor mele. N-ai cum să te bazezi pe ce recomandă un cetățean care n-are în buzunar 25 de lei să meargă la cinema. Dap, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care nu dau curs invitațiilor la film pe care le primesc. Prefer să le văd pe banii mei ca să n-am mustrări de conștiință dacă filmul e infect și eu vreau să scriu că e infect.

Continuarea

6,906 cititori

8 Martie fără striptease e ca bmw-ul cu volan pe dreapta fără numere de Bulgaria

Text scris de Elena.

Era 8 Martie. Asta îmi amintesc foarte clar. Ceea ce nu-mi amintesc la fel de clar este anul in care s-a întâmplat. Prietenele mele, două moldovence de peste Prut, au decis că a sosit în sfârșit timpul să ne facem de cap și m-au fericit cu un bilet la un spectacol care se preconiza a fi, citez, “incendiar”. Striptease masculin.

Cam pe la ora 20 eram deja gata, dar cum spectacolul începea după zece jumătate, moldovencele mele au hotărât că trebuie să se încălzească un pic într-un bar. Fraţilor, nu ştiu câţi dintre voi aţi stat în viaţă asta la masă cu o moldoveancă. Cu două nici nu mai vorbesc. Băbăiatule, au ras fetele mele o sticlă de vodcă şi n-aveau nici pe dracu’. Nici măcar nu se înroșiseră la față.

Continuarea

1,373 cititori

Chestia mișto de ieri și de mâine

Uneori mă apucă așa din senin un dor nebun de culturalizare. Și-atunci mă duc la teatru. Relația mea cu teatrul este specială, am vrut să dau la fostul I.A.T.C. dar n-am făcut-o, n-am avut curaj. În plus, îmi place atât de mult acolo, în sală, că m-aș duce în ficare zi dacă ar fi posibil. Sunt fascinat de oamenii ăia care lasă-și lasă viața sau grijile la cabină și vin în fața ta să joace. Îmi place și la film, că n-are cum sa nu-mi placă, dar la teatru este cu totul și cu totul altceva. Poți sa vezi de cinci ori la rând același spectacol, va fi de fiecare dată altfel.

Dar, pentru că în București se joacă peste tot cu sălile pline și este aproape imposibil să te hotărăști subit că vrei la teatru și să și găsești bilet la unul dintre cele consacrate, când mă apucă, mă duc la câte un spectacol de teatru independent. Uite-așa am ajuns aseară la Aglaja. Târâș-grăpiș, prin ploaie am nimerit Centrul Cultural European UNESCO „Nicolae Bălcescu”, locul unde s-a jucat. Continuarea