2,199 cititori

Viva la Revolucion!

Dacă tot suntem în perioada aia din an în care toți rememorează cum a fost în decembrie ’89, mă gândeam să vă spun cum s-a trăit revoluția la Vâlcea, locul unde nu se întâmplă nimic, niciodată. Serios, ăla e orașul unde poate fi demonstrat la modul concret că noțiunea de timp este relativă. Acolo nu trece.

Era o iarnă caldă, numai bună de golănit pe-afară. Pe 16, când a început treaba la Timișoara, o ardeam cu băieții prin oraș și ne plângeam că nu găsim o masă liberă pe nicăieri. La un moment dat s-au deschis larg ușile unei cârciumi mai cu ștaif din centru și-au început să se verse în stradă militari care-și strângeau centurile din fugă. După ce-am ajuns acasă, am aflat de la Europa Liberă și de ce. Săracu’ taică-meu, dacă ar fi știut că ascult așa ceva, mi-ar fi spart radioul în cap.

Pe 21, când a făcut Ceaușescu mitingul de la care i s-a tras, eram la meditație la Economie Politică. Nu râdeți, era materie obligatorie dacă voiai să dai la ASE. Când a început să-l huiduie lumea pe Nea Nicu, m-a trimis profa acasă urgent. Cred că era o vizionară sau ceva, pentru că exact când ieșeam pe ușă, a rostit solemn:

– Nu cred c-o să mai ai nevoie de materia asta.

A intuit la marele fix. N-am mai avut.

Pe 22, când au fugit ăia doi și-a intrat lumea în Televiziune, eram în fața blocului la povești și-un fotbal d-ăla de masă (habar n-aveți ce zic, nu?). Țin minte că-i rupeam pe toți cu bătaia (normal, era jocul meu), când a coborât unu’ din casă și a început să urle ca apucatu’:

– Băăă, a fugit Ceaușescu, hai în casă că se da la televizor!

Ne-am fi dus și dacă nu fugea Ceaușescu, numai ca să vedem minunea cu ochii noștri: program la tv în mijlocul zilei.

Pe scări ne-am intersectat cu un băiat din bloc. Un tip blând, genul ăla de fătălău cu ochii mereu umezi ca de căprioară rănită, care n-ar fi fost în stare să omoare o muscă și înjura cu “dă-te-ncolo”. Tac-su era securist. Din goană, cineva i-a zbierat fatalisto-premonitoriu:

– V-ați dat dracu’ și tu și tactu’, vă iau aștia gâtul!

Săracu’ a început să plângă. Evident, nu le-a luat nimeni nimic. Și el și tac-su erau printre cei mai cumsecade oameni din blocul ăla. Mai degrabă aș fi vrut să-i ia cineva gâtul lu’ boul ăla de la parter care nu era securist, dar ne confisca sau ne tăia mingile tot timpul. Da’ n-am avut noroc.

După-amiază am fost în centru, la județeana de partid. Doar era ditamai revoluția, nu trebuia să luptăm și noi cu regimul totalitar? Well, n-am prea luptat. Sau, mă rog, prea puțin. În sensul că s-au dus unii la ultimul etaj și-au aruncat de-acolo un portret imens al lui Ceaușescu. A sărit lumea cu picioarele pe el și aia a cam fost toată lupta. A, ba nu, cineva a anunțat la stație c-au otrăvit teroriștii apa de la robinet. Să nu cumva să bem. Eu am băut. N-avea nici pe dracu’.

A doua zi dimineață m-am dus să văd dac-au băgat ciocolată la alimentară. Nu băgaseră.

mihai_vasilescu_revolutie