3,928 cititori

Cum se rezolvă o situație care n-are rezolvare

Până în acel moment fusese o zi normală în cooperativa unde dădeam cu sapa. Mai precis până în momentul în care managerul general a ridicat telefonul fix de pe birou, a format interiorul de la logistică și-a ordonat scurt:

– În jumătate de oră să fie o mașină la [insert here sediul unei companii uriașe de care ați auzit cu toții].

Și-a închis că mai avea și altă treabă.

Continuarea

5,847 cititori

Vă rugăm, călcați iarba!

Eram la un moment dat prin capitala Perfidului Albion și m-am hotărât să-mi hodinesc nițel oasele. Și cum ăia au parcuri la fiecare colț de stradă (cu iarbă verde, nu cu dezvoltări imobiliare) mi-am zis că ar fi o idee extraordinară să mă prăbușesc un pic pe gazon. Două postări pe Facebook mai târziu, văd un nene policeman că se îndrepta vertiginos spre mine. Hait, îmi zic, sa vezi câta amenda îmi iau acu’ pentru sacrilegiul de a călca iarba în picioare (și pe vremea aia lira era liră, nu brexitliră). Continuarea

3,988 cititori

Cum e cu masa de prânz pe fugă

Dacă există cineva pe aici, care nu mănâncă pe tastatură, are anticipat toată considerația mea si multe felicitări. Pentru restul, vreau să zic nește chestii mai jos.

Mi-e lene, frate, mi-e lene de mor să-mi ridic fundul de pe scaun și să mă duc să mănânc prin diverse locuri a căror menire ar fi exact asta, să hrănească oamenii la prânz. Da’ pentru că nici nu vreau să recunosc că mă sufocă procrastinarea, mi-am găsit scuza ideală ca să rămân proțăpit în fața monitorului și să mănânc te miri ce, pe tastatură. Și anume, dacă exact în alea patruj’ de minute în care lipsesc io dă pă net se întâmplă ceva și eu n-am fost de față, ha? Dacă exact când eu, lipsit de orice discernământ, mă duc la masă, are loc prima întâlnire de gradul trei între o gașcă de marțieni pontoși și garzile de corp ale lui Obama? Sau dacă vine al cinșpelea sfârșit al lumii și eu sunt cu lingura băgată în ciorbă pe undeva? Ziceți voi că n-am dreptate. Continuarea

52,589 cititori

Jurnalul unei tipe care suferă de glandă

Ora 4.00 dimineața.

Am avut un coșmar înfiorător. Se făcea că mă blestemase cineva și tot ce atingeam cu mâna sau cu buzele se transforma în rucola, morcovi și bucățele mici de păstârnac. M-am trezit din somn, leoarcă de transpirație, exact când încercam să mănânc niște ceafă de porc folosind doar limba și nu reușeam de nicio culoare. Singurul lucru pe care izbuteam să-l înghit în vis era o sărăcie de iaurt degresat. Și pe ăla cu paiul. Doamne, ce spaimă m-a luat! Când am deschis ochii și am realizat că a fost doar un coșmar, am mulțumit celui de sus și am dat o fugă la frigider să iau o felie de tort. Zahărul mă ajută să mă liniștesc. Deși mie nu-mi place foarte mult să mănânc dulciuri, sunt nevoită să am mereu în casă prăjituri, înghețată, bomboane cu ciocolată, trufe, caramele, tort și plăcintă de mere, exact pentru situații de genul ăsta. Ah, și zahăr cubic, dacă e să fie treaba gravă de tot îmi trebuie doză de șoc. Continuarea

2,875 cititori

Fă, Nuți, las-o in căcat de treabă!

Pentru ca banuiesc ca multi dintre voi sunteti in situatia mea (adica n-o aveti prietena pe feisbuc pe Elena Udrea), v-am pus aici pozele astea deosebite. Nu de alta, dar mostra mai mare de prostie, combinata cu marsavie (si prin asta inteleg modul prin care incearca sa ne ia de prosti pe toti), nu am mai vazut.

mihai_vasilescu_udrea

 

sursa foto – wall-ul Elenei Udrea

Asadar, Elena Udrea era intr-o alimentara (la Resita) de unde-si lua niste salam Victoria si paine, pentru pranz. Scuze, pentru “un pranz pe cinste”. Ah, si un ardei iute. Pe care le-a halit pe trepte, la intrare, sau pe-acolo. Intelegeti? Ati prins tabloul?

Continuarea

36,605 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi.

Aşadar, să purcedem. Sunt un mâncău. Nici măcar gurmand nu pot spune. Termenul potrivit este chiar ăsta: mâncau. Cu toate astea, am fost un tip slab cam toată viața mea. Am 1.80m. Când am terminat liceul aveam 63kg. Deci slab, spre scheletic. Ştiţi voi, genul ai cărui omoplaţi par că vor să-şi ia zborul. Plecat din Vâlcea natală, la facultate în Bucureşti. În anul doi de facultate m-am angajat la Pizza Hut. Intrat cu 66 de kile, ieşit cu 72. Buuun. Abia nu mi se mai vedeau omoplaţii. Terminat facultatea şi așezat la „casa mea”, cum se spune. Ce înseamnă asta? Stat cu curu’ la birou şi în maşină plus haleală cât încape.

Doamne, salivez şi acum când mă gândesc la platourile cu cartofi prăjiţi şi aripioare de pui balotate pe la unşpe noaptea. Şi treaba a tot mers  aşa cât eram tânăr şi „zburdalnic”. Mâncare multă şi cât mai spre junk. Să nu fi auzit de salate. Mi se strepezeau dinţii doar dacă mă gândeam la legume. Sper că nu se pun ca legume  murăturile de lângă ceafă de porc sau fasolea cu ciolan, nu? Fructe mâncam doar dacă se nimereau prin îngheţată sau ciocolată. Pentru că, uitasem să  spun, nici o masă nu avea farmec dacă nu era urmată de desert.

Uite, ca să înţelegeţi despre ce e vorba. Cam aşa arăta o masă obişnuită de prânz, în weekend, pentru mine: un platou imens de cartofi prăjiţi, însoţiţi de grătar (porc neapărat) sau aripioare (musai prăjite). Peştele sau vita mă făceau doar să râd. Cum să mănânci aşa ceva? Astea-s pentru mers la rude, la spital, după operaţie.

Cam asta se întâmpla în weekend-ul cu grătar. Că putea să fie weekend de pizza. Şi atunci băgam câte o tavă (din aia standard de cuptor) sau o tavă jumătate. Pizza făcută în casă. Că aia de la livratori era prea „săracă”. Nu-mi ajungea nici pe o măsea.  Şi asta era  doar  masa de prânz. Pentru cea de seară (obligatoriu după ora 22.00) puteţi da copy/paste la ce am scris până acum. Cam astea erau  de baza la mine. Nu va gândiţi că mâncăm doar atât. Că mai mergeam şi la muncă. Şi acolo mai băgai o ciorbă, un felul doi (a se citi o ciorbă şi muuult felul doi. Dar în mare, cam asta era.

Buuuun, dacă mâncarea putea să mai varieze, desertul era întotdeauna acelaşi. Ştiţi voi îngheţata Nirvana? Aia cu praline? Vorbesc de cutiile mari, că alea mici n-am înţeles niciodată pentru cine erau făcute. Poate pentru sugari. În week-end băgăm câte o cutie după fiecare masă. Nu ştiu dacă e foarte clar: CÂTE O CUTIE ÎNTREAGĂ DUPĂ FIECARE MASĂ! Adică patru Nirvane d-alea mari pe week-end. De curiozitate, uitaţi-va pe o cutie să vedeţi câte calorii are un singură!!!

Dar, după cum ştiţi îngheţată asta e destul de scumpă. Nu erau bani pentru ea în fiecare week-end. Ei bine, în week-end-urile fără bani de nirvane le înlocuiam cu Finetti Sticks (tot cutia mare, evident). Una  după  fiecare masă,  obligatoriu. Că altfel mi se părea că lipseşte ceva. Ce metabolism să ai să nu te îngraşi într-un asemenea ritm? Pentru că mişcare făceam doar cât să duc farfuriile goale la bucătărie.

Şi astfel am început să iau proporţii. N-aş putea să va spun exact cum am evoluat în timp  ca greutate. Ştiu doar că la un moment dat am început să mă simt prost. Nu din punct de vedere fizic, ci psihic. M-am simţit foarte nasol când am intrat într-un magazin să-mi iau blugi, m-am oprit în faţă standului unde credeam eu că  găsesc  mărimea mea şi am chemat un angajat să mă ajute. Omul m-a întrebat pentru cine vreau blugii. Pentru mine, zic. S-a uitat în jur,  s-a dus şi-a ales o pereche de blugi imensă şi mi i-a întins. Erau mărimea 54 (cincizeci şi patru). I-am luat. Îmi veneau. Destul de strâns în talie, dar mă încăpeau. Deci cam asta-i perioada în care am început să mă simt prost.

Să vă mai spun că am descoperit în „pavilionul H” un stand care se chema „haine pentru graşi”? Şi cum m-am simţit când am ieşit de acolo şi am dat nas în nas cu un amic aflat întâmplător în zonă? Am şi acum un tricou luat de acolo. Pe care l-am modificat de trei-patru ori, pentru că acum mi-ar fi venit că un anteriu.

Treaba e că începusem să nu mai fiu indiferent la faptul că sunt gras. Şi ceva începuse la lucreze uşor în ineriorul meu. A început să-mi fie ruşine să mai ies cu prietenii. Nu de ei, ci de cei din jur, de necunoscuţi. Eu cred că asta e unul din primele semne că se apropie declicul. Când treci de la „cine mă place, mă place aşa cum sunt”, la jena de a te mai oglindi în ochii celor din jur. Şi nu vorbesc de prieteni şi apropiaţi. Ei oricum te ştiu aşa cum eşti, te-au văzut cum „creşti”, s-au săturat să-ţi mai spună că trebuie să faci ceva să dai jos şi au decis să te lase în boii tăi. Vorbesc de cei pe care-i întâlneşti pentru prima oară. Când începi să te întrebi ce impresie le faci lor, atunci se cheamă că ai făcut un pas înainte spre „declic”.

Ah, da, uitasem. Eram în „plină glorie” când m-am întâlnit cu un amic, fost vecin de bloc  la Vâlcea. Nu-l mai văzusem de când plecasem de acolo. Mi-a venit să întru în pământ când mi-a zis “Mamaaaa, cât te-ai făcut! Eşti bolnav sau s-a întâmplat ceva cu tine”? Ce puteam să răspund „Nu, coaie, doar îmi place să mănânc mult”? Nu mai ştiu ce i-am zis. Ştiu doar că am scurtat întâlnirea şi am întins-o de acolo, deşi aş fi avut multe de povestit cu el. Mai am exemple şi poveşti  câte vreţi. P-astea vi le-am spus doar ca să înţelegeţi că uşor, uşor n-a mai fost „cine mă place, mă place aşa cum sunt”.

Şi totul a culminat cu un „Sf. Ion”. Ianuarie 2006. Prietenul meu cel mai bun este „Ion”. Am fost la el acasă. Distracţie, haleală, bere…  ştiţi  voi. La plecare mi-a fost imposibil să-mi leg sireturie,  deşi stăteam jos, până nu mi-am descheiat cureaua. Iar soţia prietenului meu m-a luat în braţe la plecare şi nu mă putea cuprinde. Practic, nu-şi atingea mâinile la spatele meu. Şi femeia are 1.75, nu e Kylie Minogue. În momentul ăla am spus „bine futu-i gâtu’ mă-sii, de treaba… de luni m-apuc de slăbit”. A început toată lumea să râdă isteric.

Numai că, surpriză, chiar aşa am făcut. M-am dus la un nutriţionist. Femeie. Nu mi-a plăcut. Era grasă. Cum să iau de bun ce  mă învaţă despre slăbit o femeie de dimensiunile ăleia??? Mă rog, am reţinut din tot ce mi-a zis ea un singur lucru: „nu te apuca de asta  dacă nu eşti ferm hotărât s-o faci. Nu există cură de slăbire,  există doar schimbatul modului de viaţă”. Şi viitorul avea să-i dea dreptate. Mi-a mai dat nişte pliante despre calorii. Erau şi nişte grafice acolo. Pe scurt, am început să-mi număr caloriile. Pentru cei interesaţi pot să explic exact ce şi cum. Dar şi-aşa am lungit mult articolul. Mă întrebaţi şi va spun.

Pe 09 Ianuarie 2006 aveam greutatea de 118.30 Kilograme. De aici am început. Numărat calorii. Şi sport. Înot. Am încercat să alerg. Aveam senzaţia că o să-mi sară inima din piept, aşa că am zis s-o iau cu înotul  până mai dau câte ceva jos. Şi asta am făcut. Două luni am înotat. Zilnic (mai puţin în week-end). Şi am numărat calorii. Zi de zi. Au trecut atâţia ani de atunci, dar nici în ziua de azi nu mai suport pieptul de pui. Mi se face greaţă doar când mă uit la el indiferent cât îmi e de foame. Cred că ar trebui să nu mănânc nimic câteva zile  ca să mă mai pot atinge de piept de pui. Îl urăsc.

Un an de zile masa mea de prânz  a fost  o jumătate de piept de pui. Cealaltă jumătate era cina. E greu. E infernal. Sunt momente când îţi vine să plângi de foame. Erau seri când îmi venea să mă urc pe pereţi. Când nu mai suportam, mâncam câţiva castraveţi muraţi. Au foarte puţine calorii şi te umfli imediat de la ei. Ştiu, pare inuman să-i mănânci goi. Mie mi se păreau o delicatesă. Îi savuram încet, unul câte unul. Pentru cei care vor să se apuce de slăbit, mai am un truc. Ceai cald, cât mai aromat. Fără zahăr, evident. Taie imediat senzaţia de foame. Nu ştiu ce să va mai spun. Pot vorbi despre asta zile întregi.

Am şi acum fişierele cu ce mâncam în perioada aia. Le pot da oricui vrea să se inspire. Când te apuci de slăbit eşti un munte de voinţă. Care se duce încet, încet. Te gândeşti din ce în ce mai des „dar de ce mă chinui eu aici” ? Am fost la un pas să mă las de mii de ori. Singurul lucru care mă motiva era cântarul. Mă cântăream o singură dată pe săptămâna, Vinerea dimineaţă. Mi se umpleau inima şi rezervorul de voinţă doar când vedeam cum scad de la o săptămâna la alta.

A propos, ştiu că dădusem jos 14 kilograme. M-am întâlnit cu un prieten şi i-am spus foarte mândru „frateee, am dat jos 14 kile”. S-a uitat lung la mine şi a zis „da, parcă se vede un pic la față”. Şi 14 kile sunt o grămadă de kile, ca să zic aşa. Am înotat două luni. Până am ajuns  pe undeva pe la  100 de kilograme. Abia atunci m-am apucat de alergat. Greu, foarte greu. Dar rezultatele sunt cu atât mai „dulci” cu cât le obţii mai greu (cam cum ar fi să baţi rapidul cu gol în ultima secundă a meciului 🙂 ).

În jumătate de an am ajuns pe la 85 de kilogame. Ah, Ionuţ (cel cu Sf. Ion) încă mi-e dator cu un tăiat de pulă. Când m-am apucat de slăbit, i-am zis că vreau să ajung la 85 de kile. A râs puternic și mi-a zis (cu martori) „frate io-mi tăi pula  dacă tu ajungi la 85 de kile”. Încă îl mai ameninţ cu asta. Nu ştiu ce să va mai zic. Am coborât uşor uşor până pe la 75 de Kilograme. Cam un an a durat. Am mai avut şi „derapaje”. Vă pot spune că nu se întâmplă absolut nimic dacă scapi la hăţurile într-o seară. Totul e să nu-ţi zici “gata am comis-o” şi să te laşi. Ai greşit, ai greşit. O iei de la capăt a doua zi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Am citit foarte multe bloguri şi forumuri specializate. Sunt unii care chiar recomandă o „porceala” zdravănă din când în când. Aşa, ca să-ţi mai revii psihic. Cert este că mi-am schimbat stilul de viaţă. Sunt foarte atent la ce, cum şi cât mănânc. Nu ţin nici o dietă. Mănânc absolut orice îmi face plăcere. Doar că nu mai exagerez. Cu nimic. Şi sportul a devenit o obişnuinţă. Alerg măcar de 3 ori pe săptămâna. Distanţele sunt între 11 şi 19 kilometri. Fix în funcţie de cum mă simt „în vană” în ziua respectivă. Încă mă cântăresc în fiecare vineri. Vinerea trecută aveam 71.20 kilograme. Sunt curios cât o să am mâine. Am scris prea mult. Nu ştiu dacă vrea Arhi să publice aşa ceva. Dacă totuşi o s-o facă, aştept întrebările voastre.

P.S. Unii din voi mi-au spus că articolul trebuie musai însoţit de poze „înainte şi după”. V-am servit.

Înainte

mihai_vasilescu-inainte

După

mihai_vasilescu-dupa