4,256 cititori

Singura metodă să nu te îngrași de sărbători

Iar au început să-mi ajungă în newsfeed grămezi de articole pe tema “cum să faci să nu te îngrași de sărbători”. Mă rog, titlurile diferă ușor între ele, dar ați prins ideea, în perioada asta se sparge conducta cu nutriționiști de caltaboș sau lebăr și dieteticieni de sarmale. Și ăsta n-ar fi cel mai rău lucru, dar când începi să vezi și predici vegane despre cât de indicat ar fi să înlocuim porcul cu ienupăr sălbatic și sarmalele cu rucola fiartă în sos de păpădie cu măceșe crude, ți se apleacă instant și te duci să-ți ungi niște untură pe pâine. Cu ceapă roșie.

Mno, acestea fiind zise, o să vă spună fratele vostru pe scurt, foarte pe scurt, cum stă treaba cu îngrășatul de sărbători. Mai precis cu NEîngrășatul de sărbători. Continuarea

4,631 cititori

Dacă n-aveați poftă de mâncare zilele astea

Care sunteți mai vechi pe-aici deja știți că în momentele în care mă pune necuratu’ să țin cură de slăbire trântesc câte un articol despre mâncare. Nici n-am cum altfel, având în vedere că de dimineață până seara visez numai chestii pe care în mod normal le-aș lăsa la infinit să-mi mângâie papilele gustative. Cu alte cuvinte, în perioada asta funcționez pe sistemul “tot ce e în jur la o adica poate fi transformat în mâncare”.

Așa, ce voiam de fapt să zic, am câteva chestii care mi-au rămas săpate în acidul dezoxiribonucleic mai adânc decât scenele de luptă de pe columna lui Traian, altfel nu-mi explic de ce nu reușesc să scap de ele. Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că le-aș mânca oricând și oricum în cantități industriale. Iar dacă aveți impresia ca vorbesc despre cine știe ce specialități gourmet, vă înșelați amarnic, astea după care tânjesc eu sunt din alea cu care practic am crescut. Da’ stați că vi le zice fratele vostru imediat ca să vă facă ziua mai plăcută.

Continuarea

4,103 cititori

Dumnezeu iubește porcii vii sau porcii morți?

Pentru că zilele astea cam sufăr de foame (nu întrebați de ce, nu vreau să merg în direcția aia), evident că văd peste tot în jurul meu numai mâncare. Chiar dacă nu e. Și cum mă spălam eu pe dinți alaltăieri dimineață, în timp ce mă gândeam dacă pasta de dinți o fi comestibilă, hop, mi-a trecut o chestie prin cap (tot legată de mâncare, evident). De unde până unde a apărut obiceiul ăsta cu tăiatul porcului de craciun? De unde barbaria asta care contravine flagrant perceptelor religiei? Sau nu? Păi nu ăştia erau ăia cu bunătatea și milostenia? Continuarea

4,410 cititori

Următoarea mare invenție a omenirii

Să nu luați foarte în serios ce zic acum, e posibil să vorbească foamea în locul meu și prin urmare nu sunt pe deplin responsabil de ce fac sau ce spun. Păi, dacă e posibil, ieri am poftit la o nenorocită de ciorbă. Mai era și de roșii. Sau supă, nici nu știu, cert este că n-aș mânca așa ceva nici în caz de cataclism nuclear. Aș prinde un șobolan și mi l-aș face cu cimbru și tarhon, dar ciorbă/supă de roșii tot n-aș băga în mine. Well, ieri balota șefă-mea una d-asta și-am plecat de-acolo ca să nu înec populația cu salivă. Să vă mai spun cam cum am reacționat alaltăieri când s-a mâncat shaorma?

Continuarea

30,116 cititori

Copilule, iartă-ţi părinţii că sunt proşti şi nesimţiti!

Printre multe, foarte multe mâţe, pe măreaţa reţea de socializare a lu’ nen-tu Zuckerberg răsar, una după alta, și pozele cu progeniturile deţinătorilor de profiluri. Fraţilor, nu prea le halesc nici dacă ăia micii sunt frumoşi şi numai buni de dat în reclame pe tv, darămite când îmi răsare pe wall căte un mic monstruleţ obez. Păi îmi vine să dau dracului tot şi să nu mai deschid calculatorul niciodată.

Continuarea

1,152 cititori

S-a terminat, ne reîntoarcem toţi la natura

Cam asta a fost, dragii mei. Asa incepe tot. Acesta este semnalul ca, usor-usor, cercul se va inchide si incepem sa ne intoarcem cu totii la valorile primare, la baza piramidei nevoilor umane (Maslow saracul, stia el ce stia). Papa, caca, apă si câte un futai din cand in cand, cam la asta se va reduce totul. Primul pas a fost facut, dupa cum se poate observa din anuntul de mai jos.
Continuarea

4,059 cititori

Nu mai esti barbatul pe care l-am cunoscut

 Guest post by Ana R.

 

Pentru ca domnu „sefu’ blogului” a zis ca sunt cam critica la adresa barbatilor, azi facem un fel de autocritica la adresa femeilor.

Nu pricep de ce ne straduim noi femeile sa ne dresam barbatii? Ca si cum l-am primit in viata noastra in varianta de baza si acum il vrem brusc full option. Desi in viata reala parem, unele dintre noi, destul de inteligente, atunci cand este vorba despre barbatul de langa noi ne transformam in aceste Siegfried & Roy si ne dorim  varianta lui imbunatatita. Cea mai imbunatatita.

Adica, mai fata, daca era atat de putin tangent cu idealul tau de perfectiune de ce l-ai ales pe asta? Cum de ce? Pentru a ne da sansa sa incepem sa-l modelam dupa gustul nostru. Intotdeauna pentru pampalaul de langa noi e loc de mai bine. Fetelor, sa va zic ceva, daca nu l-a dresat ma-sa sau viata pana in momentul intalnirii cu noi, pai nici cu biciul sau pistolul nu mai ai sanse de izbanda. Continuarea

3,271 cititori

De ce?

Nu stiu de ce, poate din cauza trecutului meu, cel mai tare si mai tare, pe lumea asta, ma enerveaza fetele sau femeile grase care mananca. Stati, nu sariti pe mine! Au si ele voie sa se hraneasca. Nu vorbesc aici de frunze de salata, cu un mar si o bucatica mica de piept de pui. Ma enerveaza cele care baloteaza cantitati impresionante de hrana. Cred ca uneori mi se poate citi pe fata ce gandesc. Frate, chiar n-or avea oglinzi? Chiar nu au pe nimeni sa le spuna (in afara de mine) ca nu e in regula ce fac? Continuarea

6,313 cititori

Partidul, Ceauşescu, România

Mă lovesc din ce în ce mai des de oameni care, deși nu trăit o zi din acele timpuri (sau atât de puțin că nu-și amintesc mai nimic), susțin sus și tare că “înainte era mai bine”. Şi aș vrea să scriu un pic pe acest subiect: era mai bine sau mai rău înainte de ’89?

Da, pentru noi, cei care am trăit din plin pe vremea lui Ceaușescu, pare bizar să-ţi se aducă aminte ce bine era. Şi, ca să nu avem discuții, vă spun exact cum stăteau lucrurile în cazul meu. Maică-mea era profă de română. Deci ridica lună de lună un salariu în jur de 3000 de lei. Mai făcea şi “meditații” la greu. Adică mai producea măcar încă pe atât. Să nu mai vorbim de țigări, dulciuri, fructe, carne și ce mai pica în sesiunile de examene (treapta întâi și bac).

Taică-meu, inginer chimist, salariul peste 4000. Şi cred că era binișor peste suma asta, pentru că mereu auzeam discuții, între el şi maică-mea, pe tema “la voi nu se mai dau fluturașii de slariu?”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, total neintenționat, am găsit unde-și ținea rezerva strategică “pentru reparaţii la maşină” (așa a motivat el). Era un purcoi de bani acolo, vreo 8000 de lei. Aşadar, bani aveam, mașină era, ai fi zis că nu lipsea nimic. Aiurea!

După ce mai suspină lumea? Ah, da, aveam și tv color (am făcut un efort de gândire și mi-am adus aminte cum se chema: “Elcrom”). Primise taică-meu aprobare să cumpere unul, ca recompesă pentru că secția condusă de el îndeplinise nu știu ce obiective mărețe. Pentru cei care nu înțelegeți, televizoarele color nu se găseau în comerț. Nu te duceai la retailer-ul de electronice din mall și îți alegeai modelul. Se cumpărau, da, dar numai cu aprobări speciale primite de la “stapanire”. Cool, nu?

mihai_vasilescu_elcrom

sursa foto

Cam astea erau părțile bune pe care mi le aduc aminte. Şi cazul meu este unul aproape fericit, după cum se poate observa. Acum haideți să vedem ce puteai, sau mai bine zis ce nu puteai, să faci cu banii.

Pentru început, s-o lămurim pe asta cu mâncarea. Cred că este cea mai importantă, pen’ca după cum arată coșurile de cumpărături ale celor pe care-i văd în jurul meu la super-market, avem încă foamea în celule.

Ai mei aveau relații. Fără aşa ceva, aveai toate şansele să mori de foame. Motiv pentru care, în afară de frigider, acasă mai aveam şi o ladă frigorifică în casă (din aia mare) care era în permanență plină cu haleală, preponderent carne. Aproape toată lumea avea lăzi din astea frigorifice. De ce? Păi dacă făceai rost de pe undeva de 50 de kilograme de carne, cum rezolvai? Trebuia să fii pregătit în permanenţă şi să ai unde depozita dacă produceai ceva.

Deci nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame. Dar, una e să nu suferi de foame și cu totul altceva să-ți poți deschide o ciocolată la orice oră din zi și din noapte, atunci când ai tu chef. Hai să vă povestesc ceva. Un bun prieten al părinților mei a fost în interes de serviciu în Germania. Şi vorbesc de aia Federală. În seara când s-a întors, eram toți trei la el acasă, să auzim poveștile despre “cum e la capitaliştii ăia veroşi”. Şi a început omul să zică. Nu mai are rost să vi le spun aici, pentru că între timp s-a pierdut din valoarea momentului acela. Doar așa, reprezentativ, va spun ca se dusese și în ceea ce noi numim azi “super-market”. Şi când povestea că era “un raft lung de aici până la voi acasa” numai cu diferite tipuri de ciocolată, eu am gândit că minte, că nu are cum să existe așa ceva. Dar suna beton și nu era să mă bag eu, copil, în discuție.

mihai_vasilescu_raft

sursa foto

Discuţia a continuat şi mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Când a zis că “băi Aureliane (taică-meu) pâinea era gata feliată și băgată în ţiplă”, eu cu mintea mea de copil mi-am spus că “asta e prea gogonată. Or fi restul cum or fi, dar să zici că pâinea e gata feliată și în tiplă, e deja de domeniul fantasticului”. Şi cum să nu gândesc așa, când eu eram cel care mergea să ia rația de pâine. Mai țineți minte că se dădea pe cartelă? O jumătate de franzelă de cap de locuitor. Noi eram trei, așa că tanti de la centrul de vânzare mereu îmi tăia o pâine în două. Şi nemții o dădeau gata feliată şi băgată în țiplă??? Haida de!

mihai_vasilescu_paine

sursa foto

Că tot am vorbit despre pâine, iasă recapitulăm tot ce se dădea pe cartelă. Cel puțin, aşa se întâmpla în Vâlcea, pentru că erau diferite raționalizările de la județ la județ. Păi hai să vi le zic. Rații pe lună, da? Zahăr, un kilogram de persoană. Ulei, un litru de persoană. Făină, un kilogram, mălai la la fel. Pâinea şi laptele la fel, doar că erau raţii zilnice. În Vâlcea nu se dădea carne. Ţinea de noroc şi abilități sau stat câte o zi întreagă la coadă, ca să găsești câte ceva. Nu știu dacă e clar, la coadă te aşezai doar dacă “se băga” câte ceva. Dar asta se întâmpla rar de tot, spre deloc. Iar cozile erau din alea meseriaşe, cu urlete și bătăi, o placere să te nimereşti acolo.

Îmi povestesc colegii din București că pe aici ar mai fi existat și niște cartele pentru salam. Cam 300 de grame pe cap de “vită furajată”. Pe care, atenție mare, obligatoriu ți-l feliau că să nu cumva să faci stocuri. WTF!

mihai_vasilescu_salam

sursa foto

Mai știe cineva cum arătau “alimentarele”? Magazinele cu rafturile alea lungi, pline de cutii cu “creveţi” vietnamezi (măcar de-ar fi fost crustaceele în ele)? Sau cu magiun de prune, făcut FĂRĂ ZAHĂR, pentru că de unde așa ceva? Dragilor, nu se găsea aproape NIMIC comestibil de cumpărat la liber. Până și vestitele “tacâmuri” de pui (gheare și gâturi) sau “adidaşi” de porc (copitele) erau cu stat la coadă și bătaie. Dacă erau.

mihai_vasilescu_coada

sursa foto

Voi vă daţi seamă că se stătea la coadă şi la hârtie igienică? Sau la șervețele? Bine, normal, dacă aveai noroc să “bage” aşa ceva. Sau la lame de râs. Sau la ……………. ,puneți voi ce vreți pe linia punctată, pentru că nu se găsea NIMIC!

Eu eram copil sau adolescent și găseam mâncarea direct în farfurie. Dar eforturile să ajungă acolo erau imense. Relațiile alea nu apăreau, așa, din senin. Şi cu toate “pilele”, tot pe furiș se aduceau produsele. Oamenii ăia, care-ți înlesneau procurarea lor, își riscau posturile. Îmi aduc aminte și acum de un porc întreg pe care îl “produsese” taică-meu și pe care l-a ținut în portbagaj (noroc ca era iarnă) până s-a făcut noapte și a putut să-l care în casă.

Poate credeți că este exagerare sau glumă, dar era sport național să faci reclamații către miliție, securitate sau partid. Oamenii se fereau și de umbra lor.

Cu televizorul color nu aveai ce să faci, dacă te limitai la ce-ţi oferea televiziunea română. Erau două ore și jumătate de program zilnic, cu telejurnal și alte aberații, la care nu se putea uita nimeni. Duminica era singura zi cu ceva la care te-ai mai fi putut bucura. Dar infim, cu porția. Ce să vă zic? Că erau 15 minute de desene animate, pe care le așteptam câte o săptămâna întrega? A propos, să nu uit, sâmbăta era zi lucrătoare! Aşa că toţi cei care o ard pe la mall în weekend-uri s-ar fi dus la școală sau la muncă. Luaţi-o p-asta! Duminica era singura zi de odihnă a proletarului român. Cred ca nu vă suna prea bine în condiţiile în care acum se încep weekend-urile de vineri seară, nu? Pentru conformitate, iată cam ce se putea urmări la televizor într-o zi obişnuită din cursul săptămânii și într-o duminică.

mihai_vasilescu_programtv1 mihai_vasilescu_programtv2

sursa foto

Desigur, mai existau variantele “video” și “parabolică”. Doar că nu erau la îndemâna oricui. Mai țineți minte cât costa un video pe piața neagră? Va spun eu. Un video-recorder ajungea și la 70.000 de lei. Adică fix cât o mașină nouă. Un video-player se ducea și el pe la 25.000. Ai mei nu au fost dispuși să dea banii ăștia niciodată. Dar să ziceam că-i dădeai. Casete găseai “din parţi”. Era o întreagă filieră care se ocupă cu așa ceva. Dar la un moment dat tot începeau să se repete filmele. Cu “parabolica” era şi mai problematic. Nea Nicu nu prea le suporta şi riscai să fii catalogat ca “element subversiv” cu una din aia pe balcon.

Să mai amintesc că nu găseai nimic, care azi ar fi catalogat drept cool sau trendy, de îmbrăcat? Magazinele cu haine, toate de stat, aveau niște “nenorociri” la vânzare. De unde blugi? De unde “adidaşi”? De unde toată colecția asta “haute-couture” pe care o vezi în zilele noastre defilând pe străzi?

Toate erau de pe piața neagră, dar nici așa nu găseai. Şi când făceai rost, trebuia să dai 2000 de lei pe o pereche de adidași sau pe una de blugi.

Cred că este inutil să vorbesc despre social-politic. Despre libertate, despre toate celelalte aspecte, care azi ni se par perfect normale, iar atunci erau de neatins.

M-am lungit prea mult. Aș putea să scriu două zile și tot nu aș termina. Da, eu înțeleg foarte bine că mulți erau copii sau foarte tineri și e normal să fie nostalgici. Dar cred că, de fapt, după asta tânjesc. Ne vrem copilăria, adolescența sau tinerețea (după caz) înapoi. Nicidecum vremurile acelea pe care eu nu le-aș mai vrea întoarse cu niciun chip. Cred că asta confundă, de fapt, cei care spun că: “înainte era mai bine”.

Daca aveţi chef şi timp, vă aştept cu poveştile voastre de pe vremea aia.

mihai_vasilescu_ceausescu

sursa foto

 

8,051 cititori

Romantic World of Pigs

De ce să nu recunosc, am fost cândva și eu romantic cu acte în regulă. Pentru că tendința naturală este să pleci “la drum” ca un adevărat cavaler. Desigur, se mai atenuează un pic din ea, după ce viața îți da primul șut în coaie. Totuși, dacă ești un adevărat luptător, persiști în tâmpenie. Depinde și câtă rezistență ai. Cunosc luptători din ăștia cu “ouăle” turtite, de la câte “şpiţuri”si-au luat, transformate în niște adevărate vagine masculine. Dar, care nu renunță. Continuă să creadă în șansa lor de a fi adevărați cavaleri pe cai albi. Eu le țin pumnii și-i susțin pe acești eunuci moderni. Dar să fie la ei, acolo.

Pe la al treilea “şut” încasat în zona aia sensibilă, m-am oprit și mi-am zis că aşa nu se mai poate. Şi-am început metamorfozarea în noul “eu”. Să nu credeți că a fost ușor. Sau aveți impresia că e floare la ureche să devii un monument de nesimțire?

Uite, că să înțelegeți, cât de cât, cum stăm. Am renunțat la prostul obicei care te expune la pericolul orbirii sau crescutul părului în palmă (mă rog, “am renunțat” e un fel de a spune, practic nu mai abuzam de el), după ce mi-am dat seamă că există niște substituenţi mai buni pe lumea asta: fetele sau, după o vârstă, femeile. Şi plin de încredere, m-am îndrăgostit. A fost o primă mare iubire ca la carte. Cu poezii, petale de trandafiri şi cer luminat în plină noapte. Eram visul încarnat şi nerostit al oricărei femei. Când pana mea măiastră pornea a scrie versuri dedicate “ei”, simțeam cum trec în umbră toți mării corifei ai rimelor.

Sau, cel puţin, așa credeam eu. Pentru că ea, mirifica făptură, m-a lăsat pentru un …golan. Băi, dar nu că exagerez eu, omu’ era fix opusul meu, romanticul făuritor de stihuri ales meșteșugite. Un băiat de cartier, ce absolvise cu brio…scoala vieții. Cu bemveu ursuleţ și ceva parai dobândiți din şmen-uri. Singurul lucru romantic pe care îl spusese vreodată fusese ceva de genul: “decât că acum tre’ să tragi chiloții pă tine, că vin baeţii pă la mine” (și bruma de rimă este absolut involuntară). L-am cunoscut, credeți-mă, dacă mă înșel o fac de ordinul micronilor.

Să vă mai povestesc sceneta jucată de mine și colegul meu de cameră? Cea în care îl pun pe om s-o sune pe “ea”, adorata mea, și s-o întrebe dacă știe ceva de mine, că n-am mai apărut prin cămin de vreo săptămâna. Toate astea în ideea că, nu știu, poate i se făcea fetei milă de suferințele mele intense și revine la sentimente mai bune. Interesant este că deşi pe atunci nu ştiam că “pity sex is better than no sex”, se pare că aveam instincte bune.

“Veronica Micle” (hai ba, că am cititori deștepți, cre’ca știți cine a fost, nu mai pun link) zice că nu știe nimic de soarta mea, dar că trece ea pe la cămin să stea de vorba şi să vadă ce e de făcut. A trecut. Iar la discuția, în care s-a pișat pe mine la modul voios, am asistat…de sub pat (ştiu, eram un adevărat luptător). Deci, v-o mai povestesc?

După ce mi-am revenit din lovitură, mi-am zis că a fost o întâmplare, de fapt viața nu e așa. Şi mi-am văzut de drumul meu, presărat cu bune intenții și “corason” sensibil. Următoarele două baroase între picioare, le-am luat cam în același stil barbar. Dar ce nu te omoară, te face mai puternic. Așa că am stat eu și am chibzuit profund dacă mai are rost să mă arăt în lume fără suspensor de tablă. Da’ din aia groasă de 0.2.

mihai_vasilescu_chiloti de tabla

Concluzia a fost că nu mai avea sens. Aşa că am transformat tabla de la suspensor în “şorici” d-ăla gros. Pe obraz. Adicătelea am schimbat un pic unghiul de de deplasare. În loc de 360 de grade, am redus la 180. Ceea ce înseamnă că am luat-o exact în direcția opusă. Nu de alta, dar o greșeală repetată știți și voi cum se cheamă, nu?

N-a fost ușor, a trebuit să-mi fac mâna pe ținte mai ușoare. Dar mă perfecționam pe măsură ca treceam de la una la alta (de ținte vorbesc). Spre marea mea mirare, cu toate că mă transformam în “mistretul cu colți de argint”, șansele de eșec scădeau ca indicele “Dow Jones” la începutul lui 2009.

Avea Badea (Mircea Badea) pe vremuri, când era încă amuzant, o poveste tare. Un coleg de liceu de-ai lui face cunoștință cu o tipă de aceeași vârstă. Şi binevoiește să-i pupe mâna, cu această ocazie deosebită. După “incident” o urmărește pe tipă tot liceul, cu gândul să se joace de-a doctorul cu ea. N-a reușit în veci, deși o proporție covârșitoare de băieți din același liceu, se pare ca erau mai norocoși decât el şi o loveau pe unde o prindeau. După niște ani, când s-au reîntâlnit întâmplător, omul a întrebat-o: “Da’ bine, mă, m-am ținut de capul tău tot liceul. Practic, nu ai ratat pe nimeni în afară de mine. De ce naiba”? Femeia se uită siderată la el și-i răspune: “Nu puteam să fac așa ceva, tu erai ăla care îmi sărutase mână”! Ați prins-o, da?

Tot ce pot să vă spun, acum după atâta amar de experiență, este că femeile preferă porcii. Întotdeauna. știu, o să veniți să-mi spuneți că nu e adevărat, “iubi al meu face și drege, iar când se cacă miroase a trandafiri”. Se prea poate, dar e vorba de o simplă excepție care confirmă regula. Eu vorbesc aici în general, nu mă interesează un caz izolat. Poate ați avut noroc (și la loto se mai câștiga, nu?). Sau poate doar vi se pare. Rețineți asta de la mine: orice porc știe cum să fie cavaler, dar nu orice trubadur romantic știe să fie porc!

Iar tu, da tu, cea care citești acum neîncrezătoare “prostiile pe care le scrie asta” (adică eu) și te gândești la prințul tău neasemuit de acasă, te rog să fii un pic atentă. Pentru tine, am o singură rugăminte: notează-ți pe ceva data când ai citit articolul ăsta. Şi pune-o într-un loc unde să știi de ea. Te rog s-o folosești ca să calculezi cât timp a trecut de la acest moment “T zero”, până în clipa când “Lancelot “al tău va trage prima bășină tare, cu sonor, în timp ce va uitat la “Sleepless în Seattle” sau altceva la fel de romantic.

Abia atunci vreau să-mi mulțumești pentru porcul de lângă tine!

mihai_vasilescu_pig_woman

sursa foto