5,192 cititori

Pun eu capra la loc

Sâmbătă seara am cules-o pe domnișoara Petrică după spectacol (ea a avut spectacol, nu io) și-am zis să merem să băgăm în fizic la cârciuma nostră preferată. Evident, am parcat pe o străduță laterală, una dintre cele mai bengoase din București. În sensul că băieții care “au grijă” de locurile de parcare sunt la cu totul alt nivel. Nu le mai blochează ca amărăștenii cu navete goale de bere sau cu cine știe ce pietroaie. Neah, aici s-a investit oleacă în business și TOATE locurile sunt ocupate cu niște capre de metal. Și când zic TOATE locurile, credeți-mă, nu exagerez, efectiv toată strada, de la un capăt la celălalt, e capră lângă capră.

Continuarea

5,060 cititori

Iar ți-a luat mă-ta parcare

L-am citit după privirea piezișă și plină de nerăbdare că stă ca pe ghimpi așteptând să cobor de la volan. Așa c-am mai rămas oleacă în mașină prefăcîndu-mă că scotocesc prin bord. Ca să mai prelungesc suspansul, nu de alta. Până la urmă am deschis portiera. Omu’ meu atât aștepta:

Ți-am mai zis că ăsta e locul meu.

Io fac ochii mari și simulez că gândesc adânc (uneori îmi iese atât de bine de poți să juri că-s inteligent):

– Parcă mi-ați mai spus, da.

Continuarea

5,449 cititori

Un alt mare mister al omenirii

Pe lângă călătoria în timp, găurile negre, cum s-au construit piramidele, unde se duc șosetele din mașina de spălat când se duc și de unde vin gândurile, zilele trecute (cam pe miercuri așea) m-a mai lovit peste față un alt mare mister al omenirii pe care încă n-a reușit nimeni să-l rezolve. Staț’ că vă zice băiatu’ imediat, poate știți voi cum stă treaba.

Așadar, matale, un cetățean normal și zdravăn la cap al îndrăgitei noastre Capitale, obișnuiești să te duci în fiecare zi la job cu metroul, autobuzul, tramvaiul sau orice alt mijloc de transport în comun pe care-l ai în proximitate. Foarte bine și laudabil, mai ales dacă așa ai constatat că ți-e mai comod și că faci mai puțin până la locul unde dai cu sapa.

Continuarea

5,370 cititori

Nu mai poți să faci o glumă

Mdeci să vă povestesc.

Știți voi disperarea aia urâtă care te cuprinde când îți lași mașina într-o parcare oarecare de prin oraș și-o găsești blocată de o alta, parcată prost și neregulamentar. O vezi pe cealaltă încă de departe și pe măsură ce te apropii, te rogi fierbinte: “Doamne, fă să nu fie în dreptul meu, te rog, că mă grăbesc îngrozitor”.

Dar Dumnezeu are alte treburi la ora aia, ca întotdeauna, și constați cu ciudă nu numai că e trasă fix în dreptul tău, dar a ta e singura mașină pe care-o blochează, cel din dreapta sau din stânga ar putea să iasă lejer. Numai tu nu poți. Continuarea

7,954 cititori

Cât pe ce să ma linșeze foștii colegi de clasă ai lui Ștefan cel Mare

Printr-o nefericită potrivire a sorţii locuiesc într-un bloc în care IQ-ul mediu este invers proportional cu vârsta locatarilor. În sensul în care deși mai bine de trei sferturi dintre distinșii mei vecini au prins live desfășurarea tratatului de la Versailles (chestie care ar presupune și niscaiva înțelepciune acumulată), media coeficientului lor de inteligență este la nivel de copil preșcolar. Nu că eu aș fi din cale afară de inteligent, dar la boșorogii mei colocatari e jale mare, practic își folosesc căpățânile pentru orice alt motiv în afară de cel pentru care au fost concepute, acela de a gândi.

Continuarea

9,826 cititori

Pentru că ți-a luat mă-ta parcare

La mine în bloc locuiesc doi cetățeni care… hmm, cum să zic cât mai elegant… care nu au toate țiglele pe casă. În sensul în care fiecare dintre ei se crede stăpân absolut și de necontestat pe locurile de parcare din fața blocului. Care locuri de parcare să nu vă imaginați că-s din alea plătite sau plătibile la primărie. Neah, sunt pe carosabil, adică acolo unde poate parca oricine, pentru că primăria îți dă mumu dacă te duci cu pretenții de rezervare parcare în mijocul drumului public.

Continuarea

4,167 cititori

Ce mai inventează românul

Ce facem noi când avem un job de corporatist la o multinațională, mergem cu mașina la birou și ne e lene să ne trezim astfel încât să ajungem la muncă la o oră care ne-ar permite să găsim un loc de parcare în apropierea clădirii unde lucrăm? Că doar n-o să comitem sacrilegiul de a merge pe jos 10-15 min, se știe că în București mașina se lasă exact acolo unde ai treabă.

Continuarea

4,057 cititori

Las-o aici, șefule, am io grijă de ea

Parcagiul (parcaNgiul?) îmi face semne largi spre locul liber pe care îl văzusem și eu. Plm, încă nu-s orb, când caut un loc parcare într-o parcare, am prostul obicei să le văd p-alea libere. Mă rog, nici nu e foarte greu, am o bănuială că nu-ți trebuie studii se specialitate sau ceva. Parchez și cobor igonorându-l suveran, dar omu’ trece lejer peste acest aspect:

– Așa, șefule, las-o aici că am io grijă de ea. Continuarea

4,706 cititori

Întotdeauna se poate mai rău

Omul care îmi face semn unde să parchez pe Academiei mă ghidează vorbind ușor. Are o voce cu o tonalitate înaltă, plăcută.

– Gata, gata, că sunteți prea aproape de stâlp. Perfect, lăsați-o așa!

Cobor și mă uit intrigat la el. E înalt, mult mai înalt decât mine, are niște cazmale de mâini bătătorite și muncite, iar barba și parul sunt de aceeași culoare, albe. Și cel mai ciudat e că nu pare genul de parcagiu care cu asta se ocupă. De fapt, pare cu totul și cu totul din alt film.

Continuarea

5,559 cititori

Un duel aproape filozofic

În parcare la Lidl un cetățean cu număr de Prahova și un cetățean cu număr de Capitală se contrazic elegant în cadrul unei discuții pe teme de urbanism și infrastructură locală.

Cetățeanul cu număr de Prahova aruncă în luptă primele alegații:

Continuarea

3,957 cititori

Amendaţi-i pe fraierii din Pipera!

Ca să fie clar încă de la început, vă spun că eu merg cu metroul la muncă. Nu de alta, dar trei ore petrecute zilnic în traficul bucureştean pot să îmbolnăvească de cap şi un butuc de lemn.

Cooperativa unde dau cu sapa se află în zona de Nord a Capitalei, mai precis în Pipera (la bogătani, se ştie). Ieri, pe la prânz, am ieșit un pic să mă plimb, cu scopul bine determinat de a cumpăra niște merdenele (da,da, chiar dacă suntem bogați, avem şi noi pofte mărunte, ca toți oamenii de rând).

Pe când mă întorceam agale spre birou, am asistat la scena pe care o puteți observa în fotografie. Două “organe” lăsau cu dărnicie amenzi, sub ştergătoarele autoturismelor parcate în zonă, ca să aibă și proprietarii o surpriză plăcuta, seara, când ies de la muncă. În mod normal ar fi trebuit să ma doară la bască de treaba asta. Ei bine, nu m-a durut. Ba chiar m-a mâncat în fund. Continuarea