5,919 cititori

De ce le e frică bărbaților

După cum bine se ştie, noi bărbații am dus în toate timpurile războaiele planetei ăsteia, tot noi le ducem şi-acum. Sau nu credeţi că tot război se cheamă și lupta pentru cel mai bun loc de parcare din faţa blocului? Aveţi impresia că dusul gunoiul după zece seara e vreo joacă de copii? Jumătatea de zi pierdută să repari “priza aia care atârnă de trei luni” nu credeţi că e tot un fel de bătălia de la Waterloo la scară mai mică? Curajul sublim cu care storcim păianjenul cel rău care v-a făcut să plângeți, nu tot din vănătorul ancestral care zace în noi vine? Şi modul în care scoatem smartfonu’ din buzunar, nu credeți că aduce a John Wayne? Da, nouă nu ne e frică de nimeni şi nimic. Ăăă, cu foarte puţine excepţii. Fix cele de mai jos, pentru că nu există războinic curajos care să nu se teamă de:

Continuarea

3,070 cititori

Oare așa ne place nouă?

Știți care e problema cu țara asta? Că nici măcar după ce ni se întâmpă ceva nasol, nu tragem concluziile de rigoare și nu acționăm în consecință. Mai grav este că facem asta în deplină cunoștință de cauză. Mă gândeam că după cazul “Vrăbioru” nu va mai exista niciodată vreun deces pe terenul de fotbal. Cel puțin nu vreunul despre care să ni se spună că “jucătorul ar fi putut fi slavat dacă se intervenea la timp și cu mijloacele specifice”. Continuarea

7,443 cititori

Așa nu se mai poate!

Îmi place fotbalul și orice aș face rămâne plăcerea mea vinovată. Ca orice stelist, urăsc din suflet Dinamo și tot ce ține de culorile alb și roșu. Dar asta se răsfrânge numai și numai asupra a ceea ce se întâmplă pe gazon, acolo unde se desfășoară jocul numit fotbal. În schimb, când se întâmplă nenorociri de genul celei de aseară, ura mea se transformă în consternare tristă. Continuarea

4,481 cititori

Cum stau lucrurile cu Ionuţ Gologan, românul condamnat la moarte?

De vreo câteva zile îmi apare obsesiv în news feed articolul care îmi spune cum îşi va petrece ultimele 24 de ore din viaţă Ionuţ Gologan, tipul pe care l-au condamnat la moarte autorităţile din Malaezia. O să trec lejer peste faptul ca este un text infect, care pare scris de cineva subdezvoltat mintal, pentru că în sinea mea chiar sunt convins că autoarea este foarte sumar mobilată la “mansardă”. Iar de unde nu este, nici dumnezeu nu cere. Vorbesc serios, nu ai cum să scrii:

“S-a aflat care va fi viața lui Gologan în ultimele sale ore de viață în închisoarea malaeziană”.

Sau: Continuarea

10,023 cititori

Uneori îţi vine să faci moarte de ţigan

Titlul iniţial era “uneori îţi vine să faci moarte de om”. Dar jegoşii ăştia din imagini pot fi numiţi oricum, numai “oameni” nu.

Frate, toţi ţiganii ăia care erau în compartiment cu săraca fată trebuie luaţi şi călcaţi pe cap. Dar asta numai după ce au fost castraţi cu un ciob. Toţi! Inclusiv vitele care au filmat. Nu cred că există om normal la cap care să nu gândească exact aşa cum spun eu. Inclusiv judecătorul care te-ar fi declarat “nevinovat” la proces, după ce viziona imaginile. Cel mult te-ar fi condamnat la muncă în folosul societăţii, doar ai dovedit că poţi fi util, în momentul când le-ai stâlcit creierii animalelor ălora.

Via krantz

3,931 cititori

Asigurarea de moarte

Guest Post by skogentrollet  

mihai_vasilescu_clepsidra

Servus, câțiva m-ați văzut comentând p-aci cu nickul skogentrollet. Dacă n-am interacționat cu toți până acum, îmi cer scuze! Cu siguranță va fi o plăcere să mă cunoașteți. Îmi împart viața cu soțul, zis uppran, zis Pălugă sau pompieru’ și meseria de chirurg la The Royal Surrey County Hospital din Guildford. Mi-am făcut greu curaj să vă scriu un episod recent, mai ales că toți veniți pe pagina lui Mihai să vă amuzați. Zorro, Sponge Bob, Batranu’, Ashu, I AM WE ARE, krantzro, luați-vă niște șervețele înainte să continuați să citiți.

Continuarea

2,831 cititori

Viata continua (partea materială).

Continuarea articolului de ieri.

Ai lăsat plânsul în grija celor din jur. Pentru tine, de a doua zi, incepe “balul”. Alergătura dupa hartoage. Suntem in Romania, deci va puteti imagina ce înseamnă asta. Tot ceea ce scriu mai jos este menit sa-i ajute pe cei care se trezesc loviti de un eveniment asemănător.

Desi teoretic circumstantele nu mi-ar permite, voi folosi totusi expresia “am avut si noroc”. De ce zic asta? Pentru ca toata vara, al meu tată a avut ca principal obiectiv, sa-si termine locul de veci (să nu mă întrebați de ce. Asa a simțit el ca trebuie făcut. Şi eu mă întreb dacă nu cumva a știut că urmează să plece). Deshumari, înhumari, aprobări si para-aprobări. De tot ce înseamnă mormânt, se ocupase el. Nu stiu dacă realizati ce înseamnă asta si de ce pot afirma ca a fost si noroc. Cum ar fi fost sa am de alergat si dupa toate hârtiile astea? Continuarea

1,385 cititori

Viata continua (partea emotională).

Dupa ce ne nastem, singura certitudine pe care o avem in viata, este aceea ca vom muri. Cu toate acestea, crestem si ne dezvoltam, cu moartea, ca subiect tabu. Cu frică si superstitii inutile. O sa incerc sa sparg un pic aceste limite.

E o zi obisnuita, la birou. Se face ora 15.00 si te gândești cu groaza ca ai ramas fără tigari si ar cam trebui sa iesi sa infrunti gerul, ca sa linistesti pardalnica aia de lipsa de nicotina.

Iti suna telefonul. Vestea pe care o primesti, te lasa in stare de soc. Scuturi capul si te întrebi daca e o glumă proasta. Plânsul prelung de la celălalt capăt al firului, iti confirma ca nu este. Socul este infernal pentru ca ABSOLUT nimic nu anunta asta. E pur si simplu ca un trăznet. Tatăl meu a murit râzând, la masă. Intr-un minut. Continuarea