6,226 cititori

Întotdeauna altcineva e de vină!

Aceasta este una dintre cele ma amuzante chestii pe care le-am citit vreodată. Așadar Daniela, o studentă în vârstă de 24 de ani, vrea să dea în judecată McDonalds pentru că în nici doi ani a ajuns de la 64 de kilograme la 96, mâncând de cinci ori pe săptămână fast-food. Continuarea

2,697 cititori

Cum să faci să nu te îngrași de sărbători

De miercurea trecută, până ieri, cred că mi-au ajuns în news feed cel puțin cinci articole pe tema “cum să faci să nu te îngrași de sărbători”. Mă rog, titlurile erau ușor diferite, dar ați prins ideea, dintr-o dată se spărsese conducta cu nutriționiști dă caltaboș sau lebăr și dieteticieni dă sarmale în foi de varză. Și asta n-ar fi fost cel mai rău lucru, dar când am văzut oareșce predici vegane despre cum ar fi indicat să înlocuim porcul cu ienupăr sălbatic și sarmalele cu rucola fiartă în sos de păpădie cu măceșe crude, mi s-a aplecat instant și m-am dus la bucătărie să-mi ung niște untură pe pâine. Cu jumări și ceapă. Roșie.

Continuarea

3,635 cititori

Unde greșesc cei care țin “dietă” pentru slăbit

Există două greșeli mari pe care le fac frecvent cei care se hotărăsc să țină dietă sau regim, spuneți-i cum vreți.

Prima, cea mai “mică” dintre ele. Te apuci de slăbit. Sub ce formă vrei tu, pentru că oricum ai proceda și orice dietă ai adopta, tot îți trebuie un munte de voință. Apoi începi să te lupți cu foamea zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Dar, sa vezi ce, din când în când muntele ăla de voință se duce naibii, dispare, nici el nu știe unde. Cert e că se transformă într-o bobiță mică de nisip pe care n-o mai vezi. Și asta  se întâmplă pe fondul întrebării “cum adică, eu chiar n-o să mai mănânc niciodată ce-mi place?”. Moment în care cedezi, îti bagi pula în orice dietă de pe lumea asta și faci haos gastronomic. Bagi în tine tot ce-ți cade sub ochi și ai la indemână, bagi cantități industriale, bagi parcă de frica morții. Și te mai oprești abia când simți că dacă mai iei o singură gură de mâncare explodezi la propriu, te desfaci în bucăți.

Continuarea

11,335 cititori

Prostii pentru prostit proștii

Știu ce înseamnă disperarea și momentele în care ești dispus să încerci aproape orice, doar-doar ajungi mai repede la rezultatul așteptat care pare din ce în ce mai îndepărtat. Știu, da, și am făcut și eu multe tâmpenii în viața asta din cauza nerăbdării sau lenei. Dar să fiu atât de idiot încât să cred că pot să beau două lingurițe de maglavais și să slăbesc câte nouă-1o kilograme, asta chiar n-am apucat să fac. Continuarea

279,258 cititori

Ce nu vor să înțeleagă grasele!

LATER EDIT. Ca să fie mai limpede ce-am vrut să spun.

Mi s-a luat de acest subiect și cred/sper că este ultima oară când mai scriu despre asta. Dar o s-o fac ca la carte, pe puncte, cu alineat de la capăt de rând. Și o să zic acum, o dată pentru totdeauna, ce nu înțeleg toate fetele și femeile astea care-și plimbă șuncile de colo, colo, promovând așa zis-ul principiu: “cine mă place, mă place așa cum sunt”.
Continuarea

13,850 cititori

Nu mă las până nu elucidez acest mister

Alaltăieri seară am stat de vorbă cu o prietenă care a reușit să dea jos câteva kilograme bune de tot. Nu știu câte, că mi-a fost jenă s-o întreb. Cert este că arăta total transformată și fără să vreau am gândit niște chestii la adresa ei, d-alea cum obișnuiesc bărbații când văd o tipă care arată bine. Lucru care nu s-ar fi întâmplat înainte să se apuce de slăbit. Mda, o să mă înjure dacă citește asta, dar ce să fac dacă așa stau lucrurile. Continuarea

10,329 cititori

Sfântă ipocrizie!

Vreau să vă întreb ceva, dar mi-aş dori tare mult să-mi răspundeţi sincer. Care dintre voi ar accepta sfaturi legate de “beauty” de la una dintre cele doua frumuseţi deosebite din poza de mai jos? Nu de alta, dar ambele sunt mândre posesoare de bloguri de “beauty”.

mihai_vasilescu_blog_grase

Frate, las-o în plm de şmecherie! Ok, am înţeles că m-aţi criticat atunci când mă luam de grase, aşa din senin, doar pe motivul că nu-mi plac mie halitoarele de shaorma. Dar aşa ceva? Pe bune, mi se pare că trebuie să fii complet lipsit de simţul ridicolului ca să arăţi ca un caşalot euşat, dar să-ti faci “blog de beauty”. Şi vorbesc foarte serios, aveţi (aici şi aici) ambele bloguri ale cetaceelor cu pricina.

Continuarea

3,648 cititori

Sunt momente în viaţă, când simţi că n-ai trăit degeaba

Iar acesta este unul dintre ele. Ceea ce o să citiţi mai jos este un email, pe care mi l-a trimis un cititor vinerea trecută. Nu am editat absolut nimic, nici măcar diacritice nu am pus, în ideea de a păstra mesajul exact cu forma şi conţinutul original. Am cerut doar permisiunea să-l public şi să folosesc numele real al expeditorului.  

Continuarea

3,141 cititori

Pastila minune. Doar că nu.

Am primit pe mail porcăria asta de mai jos. Un spam ordinar pe care curiozitatea m-a îndemnat să-l deschid. Şi am rămas cu gura căscată.

mihai_vasilescu_tableta

Frate, cât de disperat trebuie să fii ca să pui botul la aşa ceva? Da, ştiu cât este de greu  sa dai câteva kilograme jos, câtă luptă şi câtă mobilizare îţi trebuie ca să reuşesti. Şi mai ştiu si cum intervine disperarea care te face să iei de bun orice căcat de genul email-ului ăsta. De foame şi din dorinţa să te vezi mai repede slab, eşti dispus să încerci tot felul de rahaturi.

Continuarea

1,445 cititori

Obezitatea e o boala

Si se poate trata. Iar asta v-o spune un fost purtator de kilograme excedentare (nu multe, doar vreo 50). In total erau 118. Asa ca eu zic sa va uitati cu toata seriozitatea la clipul de mai jos. Iar daca sunteti parinti, cu atat mai mult. Da’, stiu aluia micu’ ii place la Mc. Si nu e nimic rau in asta, daca-i place mai rarut asa, gen o data pe luna.  Luati de va uitati si mai vorbim.

Via Mariciu

https://www.youtube.com/watch?v=sIE1jzG_eHI&w=640&h=360

35,960 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi.

Aşadar, să purcedem. Sunt un mâncău. Nici măcar gurmand nu pot spune. Termenul potrivit este chiar ăsta: mâncau. Cu toate astea, am fost un tip slab cam toată viața mea. Am 1.80m. Când am terminat liceul aveam 63kg. Deci slab, spre scheletic. Ştiţi voi, genul ai cărui omoplaţi par că vor să-şi ia zborul. Plecat din Vâlcea natală, la facultate în Bucureşti. În anul doi de facultate m-am angajat la Pizza Hut. Intrat cu 66 de kile, ieşit cu 72. Buuun. Abia nu mi se mai vedeau omoplaţii. Terminat facultatea şi așezat la „casa mea”, cum se spune. Ce înseamnă asta? Stat cu curu’ la birou şi în maşină plus haleală cât încape.

Doamne, salivez şi acum când mă gândesc la platourile cu cartofi prăjiţi şi aripioare de pui balotate pe la unşpe noaptea. Şi treaba a tot mers  aşa cât eram tânăr şi „zburdalnic”. Mâncare multă şi cât mai spre junk. Să nu fi auzit de salate. Mi se strepezeau dinţii doar dacă mă gândeam la legume. Sper că nu se pun ca legume  murăturile de lângă ceafă de porc sau fasolea cu ciolan, nu? Fructe mâncam doar dacă se nimereau prin îngheţată sau ciocolată. Pentru că, uitasem să  spun, nici o masă nu avea farmec dacă nu era urmată de desert.

Uite, ca să înţelegeţi despre ce e vorba. Cam aşa arăta o masă obişnuită de prânz, în weekend, pentru mine: un platou imens de cartofi prăjiţi, însoţiţi de grătar (porc neapărat) sau aripioare (musai prăjite). Peştele sau vita mă făceau doar să râd. Cum să mănânci aşa ceva? Astea-s pentru mers la rude, la spital, după operaţie.

Cam asta se întâmpla în weekend-ul cu grătar. Că putea să fie weekend de pizza. Şi atunci băgam câte o tavă (din aia standard de cuptor) sau o tavă jumătate. Pizza făcută în casă. Că aia de la livratori era prea „săracă”. Nu-mi ajungea nici pe o măsea.  Şi asta era  doar  masa de prânz. Pentru cea de seară (obligatoriu după ora 22.00) puteţi da copy/paste la ce am scris până acum. Cam astea erau  de baza la mine. Nu va gândiţi că mâncăm doar atât. Că mai mergeam şi la muncă. Şi acolo mai băgai o ciorbă, un felul doi (a se citi o ciorbă şi muuult felul doi. Dar în mare, cam asta era.

Buuuun, dacă mâncarea putea să mai varieze, desertul era întotdeauna acelaşi. Ştiţi voi îngheţata Nirvana? Aia cu praline? Vorbesc de cutiile mari, că alea mici n-am înţeles niciodată pentru cine erau făcute. Poate pentru sugari. În week-end băgăm câte o cutie după fiecare masă. Nu ştiu dacă e foarte clar: CÂTE O CUTIE ÎNTREAGĂ DUPĂ FIECARE MASĂ! Adică patru Nirvane d-alea mari pe week-end. De curiozitate, uitaţi-va pe o cutie să vedeţi câte calorii are un singură!!!

Dar, după cum ştiţi îngheţată asta e destul de scumpă. Nu erau bani pentru ea în fiecare week-end. Ei bine, în week-end-urile fără bani de nirvane le înlocuiam cu Finetti Sticks (tot cutia mare, evident). Una  după  fiecare masă,  obligatoriu. Că altfel mi se părea că lipseşte ceva. Ce metabolism să ai să nu te îngraşi într-un asemenea ritm? Pentru că mişcare făceam doar cât să duc farfuriile goale la bucătărie.

Şi astfel am început să iau proporţii. N-aş putea să va spun exact cum am evoluat în timp  ca greutate. Ştiu doar că la un moment dat am început să mă simt prost. Nu din punct de vedere fizic, ci psihic. M-am simţit foarte nasol când am intrat într-un magazin să-mi iau blugi, m-am oprit în faţă standului unde credeam eu că  găsesc  mărimea mea şi am chemat un angajat să mă ajute. Omul m-a întrebat pentru cine vreau blugii. Pentru mine, zic. S-a uitat în jur,  s-a dus şi-a ales o pereche de blugi imensă şi mi i-a întins. Erau mărimea 54 (cincizeci şi patru). I-am luat. Îmi veneau. Destul de strâns în talie, dar mă încăpeau. Deci cam asta-i perioada în care am început să mă simt prost.

Să vă mai spun că am descoperit în „pavilionul H” un stand care se chema „haine pentru graşi”? Şi cum m-am simţit când am ieşit de acolo şi am dat nas în nas cu un amic aflat întâmplător în zonă? Am şi acum un tricou luat de acolo. Pe care l-am modificat de trei-patru ori, pentru că acum mi-ar fi venit că un anteriu.

Treaba e că începusem să nu mai fiu indiferent la faptul că sunt gras. Şi ceva începuse la lucreze uşor în ineriorul meu. A început să-mi fie ruşine să mai ies cu prietenii. Nu de ei, ci de cei din jur, de necunoscuţi. Eu cred că asta e unul din primele semne că se apropie declicul. Când treci de la „cine mă place, mă place aşa cum sunt”, la jena de a te mai oglindi în ochii celor din jur. Şi nu vorbesc de prieteni şi apropiaţi. Ei oricum te ştiu aşa cum eşti, te-au văzut cum „creşti”, s-au săturat să-ţi mai spună că trebuie să faci ceva să dai jos şi au decis să te lase în boii tăi. Vorbesc de cei pe care-i întâlneşti pentru prima oară. Când începi să te întrebi ce impresie le faci lor, atunci se cheamă că ai făcut un pas înainte spre „declic”.

Ah, da, uitasem. Eram în „plină glorie” când m-am întâlnit cu un amic, fost vecin de bloc  la Vâlcea. Nu-l mai văzusem de când plecasem de acolo. Mi-a venit să întru în pământ când mi-a zis “Mamaaaa, cât te-ai făcut! Eşti bolnav sau s-a întâmplat ceva cu tine”? Ce puteam să răspund „Nu, coaie, doar îmi place să mănânc mult”? Nu mai ştiu ce i-am zis. Ştiu doar că am scurtat întâlnirea şi am întins-o de acolo, deşi aş fi avut multe de povestit cu el. Mai am exemple şi poveşti  câte vreţi. P-astea vi le-am spus doar ca să înţelegeţi că uşor, uşor n-a mai fost „cine mă place, mă place aşa cum sunt”.

Şi totul a culminat cu un „Sf. Ion”. Ianuarie 2006. Prietenul meu cel mai bun este „Ion”. Am fost la el acasă. Distracţie, haleală, bere…  ştiţi  voi. La plecare mi-a fost imposibil să-mi leg sireturie,  deşi stăteam jos, până nu mi-am descheiat cureaua. Iar soţia prietenului meu m-a luat în braţe la plecare şi nu mă putea cuprinde. Practic, nu-şi atingea mâinile la spatele meu. Şi femeia are 1.75, nu e Kylie Minogue. În momentul ăla am spus „bine futu-i gâtu’ mă-sii, de treaba… de luni m-apuc de slăbit”. A început toată lumea să râdă isteric.

Numai că, surpriză, chiar aşa am făcut. M-am dus la un nutriţionist. Femeie. Nu mi-a plăcut. Era grasă. Cum să iau de bun ce  mă învaţă despre slăbit o femeie de dimensiunile ăleia??? Mă rog, am reţinut din tot ce mi-a zis ea un singur lucru: „nu te apuca de asta  dacă nu eşti ferm hotărât s-o faci. Nu există cură de slăbire,  există doar schimbatul modului de viaţă”. Şi viitorul avea să-i dea dreptate. Mi-a mai dat nişte pliante despre calorii. Erau şi nişte grafice acolo. Pe scurt, am început să-mi număr caloriile. Pentru cei interesaţi pot să explic exact ce şi cum. Dar şi-aşa am lungit mult articolul. Mă întrebaţi şi va spun.

Pe 09 Ianuarie 2006 aveam greutatea de 118.30 Kilograme. De aici am început. Numărat calorii. Şi sport. Înot. Am încercat să alerg. Aveam senzaţia că o să-mi sară inima din piept, aşa că am zis s-o iau cu înotul  până mai dau câte ceva jos. Şi asta am făcut. Două luni am înotat. Zilnic (mai puţin în week-end). Şi am numărat calorii. Zi de zi. Au trecut atâţia ani de atunci, dar nici în ziua de azi nu mai suport pieptul de pui. Mi se face greaţă doar când mă uit la el indiferent cât îmi e de foame. Cred că ar trebui să nu mănânc nimic câteva zile  ca să mă mai pot atinge de piept de pui. Îl urăsc.

Un an de zile masa mea de prânz  a fost  o jumătate de piept de pui. Cealaltă jumătate era cina. E greu. E infernal. Sunt momente când îţi vine să plângi de foame. Erau seri când îmi venea să mă urc pe pereţi. Când nu mai suportam, mâncam câţiva castraveţi muraţi. Au foarte puţine calorii şi te umfli imediat de la ei. Ştiu, pare inuman să-i mănânci goi. Mie mi se păreau o delicatesă. Îi savuram încet, unul câte unul. Pentru cei care vor să se apuce de slăbit, mai am un truc. Ceai cald, cât mai aromat. Fără zahăr, evident. Taie imediat senzaţia de foame. Nu ştiu ce să va mai spun. Pot vorbi despre asta zile întregi.

Am şi acum fişierele cu ce mâncam în perioada aia. Le pot da oricui vrea să se inspire. Când te apuci de slăbit eşti un munte de voinţă. Care se duce încet, încet. Te gândeşti din ce în ce mai des „dar de ce mă chinui eu aici” ? Am fost la un pas să mă las de mii de ori. Singurul lucru care mă motiva era cântarul. Mă cântăream o singură dată pe săptămâna, Vinerea dimineaţă. Mi se umpleau inima şi rezervorul de voinţă doar când vedeam cum scad de la o săptămâna la alta.

A propos, ştiu că dădusem jos 14 kilograme. M-am întâlnit cu un prieten şi i-am spus foarte mândru „frateee, am dat jos 14 kile”. S-a uitat lung la mine şi a zis „da, parcă se vede un pic la față”. Şi 14 kile sunt o grămadă de kile, ca să zic aşa. Am înotat două luni. Până am ajuns  pe undeva pe la  100 de kilograme. Abia atunci m-am apucat de alergat. Greu, foarte greu. Dar rezultatele sunt cu atât mai „dulci” cu cât le obţii mai greu (cam cum ar fi să baţi rapidul cu gol în ultima secundă a meciului 🙂 ).

În jumătate de an am ajuns pe la 85 de kilogame. Ah, Ionuţ (cel cu Sf. Ion) încă mi-e dator cu un tăiat de pulă. Când m-am apucat de slăbit, i-am zis că vreau să ajung la 85 de kile. A râs puternic și mi-a zis (cu martori) „frate io-mi tăi pula  dacă tu ajungi la 85 de kile”. Încă îl mai ameninţ cu asta. Nu ştiu ce să va mai zic. Am coborât uşor uşor până pe la 75 de Kilograme. Cam un an a durat. Am mai avut şi „derapaje”. Vă pot spune că nu se întâmplă absolut nimic dacă scapi la hăţurile într-o seară. Totul e să nu-ţi zici “gata am comis-o” şi să te laşi. Ai greşit, ai greşit. O iei de la capăt a doua zi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Am citit foarte multe bloguri şi forumuri specializate. Sunt unii care chiar recomandă o „porceala” zdravănă din când în când. Aşa, ca să-ţi mai revii psihic. Cert este că mi-am schimbat stilul de viaţă. Sunt foarte atent la ce, cum şi cât mănânc. Nu ţin nici o dietă. Mănânc absolut orice îmi face plăcere. Doar că nu mai exagerez. Cu nimic. Şi sportul a devenit o obişnuinţă. Alerg măcar de 3 ori pe săptămâna. Distanţele sunt între 11 şi 19 kilometri. Fix în funcţie de cum mă simt „în vană” în ziua respectivă. Încă mă cântăresc în fiecare vineri. Vinerea trecută aveam 71.20 kilograme. Sunt curios cât o să am mâine. Am scris prea mult. Nu ştiu dacă vrea Arhi să publice aşa ceva. Dacă totuşi o s-o facă, aştept întrebările voastre.

P.S. Unii din voi mi-au spus că articolul trebuie musai însoţit de poze „înainte şi după”. V-am servit.

Înainte

mihai_vasilescu-inainte

După

mihai_vasilescu-dupa