8,081 cititori

Un nou tip de stres

Sunt câţiva ani buni de când m-am pricopsit cu un nou tip de stres. Nu ştiu dacă are vreo denumire ştiinţifică şi nici măcar dacă îşi face simţită prezenţa şi asupra altor oameni. Este deosebit de puternic şi, de obicei, mă loveşte când mi-e lumea mai dragă, doar dacă mă aflu în locuri care sunt dedicate relaxarii. Cum ar fi la cinema, când mă uit şi eu liniştit la câte un film.

Partea şi mai rea este că, dacă mă pocneşte la începutul producţiei cinematografice pe care tocmai o urmăresc, s-a terminat. Mă perpelesc, mă foiesc de pe o parte pe alta, mintea îmi fuge aiurea, înjur în gând sau în şoaptă, îmi pun tot felul de întrebări şi altele de acelaşi gen. Ce să mai povestesc, stres din ăla adevărat, la un pas de depresie. Degeaba încerc să mă concentrez şi să reintru în scenariu, pierd acţiunea filmului de nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama care e “ăla bun” şi ce mârlanii mai trânteşte “bad guy-ul”. Teroare, vă spun, mai bine m-aş ridica de pe scaun să plec acasă, oricum nu mai am linişte până la genericul de final. Continuarea

79,841 cititori

Unde nu e creier, vai de coaie!

Bun, am înțeles, ai găsit un glonț pe câmp. Nu te duci să-l predai la poliție. Nici eu nu m-aș duce. Dă-i dracului cu legea lor. Poate vreau să-l păstrez ca suvenir. Îmi fac poze cu el, îl pun pe Instagram și pe Facebook sau îl transform în breloc pentru cheile de la boxă. Ca să nu mai zic că dă bine și atârnat de oglinda retrovizoare, fix între cd și cruce. Și ai pus-o de-o simbolistică spectaculoasă: muzica, armele și credința.

Mai lipsește o p*zdă și ai strâns la un loc toate perceptele după care funcționează lumea, așa cum o știm noi. Vezi, ai ratat șansa să fii un fel de vizionar. Deci, ca să nu divagăm, până aici te înțeleg, era glonțul tău și voiai să-l păstrezi. Foarte bine. Continuarea