4,140 cititori

Următoarea mare invenție a omenirii

Să nu luați foarte în serios ce zic acum, e posibil să vorbească foamea în locul meu și prin urmare nu sunt pe deplin responsabil de ce fac sau ce spun. Păi, dacă e posibil, ieri am poftit la o nenorocită de ciorbă. Mai era și de roșii. Sau supă, nici nu știu, cert este că n-aș mânca așa ceva nici în caz de cataclism nuclear. Aș prinde un șobolan și mi l-aș face cu cimbru și tarhon, dar ciorbă/supă de roșii tot n-aș băga în mine. Well, ieri balota șefă-mea una d-asta și-am plecat de-acolo ca să nu înec populația cu salivă. Să vă mai spun cam cum am reacționat alaltăieri când s-a mâncat shaorma?

Continuarea

5,969 cititori

Foamea noastră cea de toate zilele

Post scris de Duamna Vio

Omu’ nu e mulțumit niciodată cu ce are. Recunoașteți! Căutăm mereu mama binelui, dar reușim să ne facem mai  mult rău de cele mai multe ori. Vorba dentistei mele: “Știi care e dușmanul binelui? Mai binele!”. Și eu am încredere în dentista mea, că altfel n-aș lăsa-o să îmi bage toate cimenturile și maglavaisurile alea ale ei în măsele și să dea cu bormașinile ei odioase prin dințișorii mei fragili.

Continuarea

5,799 cititori

Partidul, Ceauşescu, România

Mă lovesc din ce în ce mai des de oameni care, deși nu trăit o zi din acele timpuri (sau atât de puțin că nu-și amintesc mai nimic), susțin sus și tare că “înainte era mai bine”. Şi aș vrea să scriu un pic pe acest subiect: era mai bine sau mai rău înainte de ’89?

Da, pentru noi, cei care am trăit din plin pe vremea lui Ceaușescu, pare bizar să-ţi se aducă aminte ce bine era. Şi, ca să nu avem discuții, vă spun exact cum stăteau lucrurile în cazul meu. Maică-mea era profă de română. Deci ridica lună de lună un salariu în jur de 3000 de lei. Mai făcea şi “meditații” la greu. Adică mai producea măcar încă pe atât. Să nu mai vorbim de țigări, dulciuri, fructe, carne și ce mai pica în sesiunile de examene (treapta întâi și bac).

Taică-meu, inginer chimist, salariul peste 4000. Şi cred că era binișor peste suma asta, pentru că mereu auzeam discuții, între el şi maică-mea, pe tema “la voi nu se mai dau fluturașii de slariu?”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, total neintenționat, am găsit unde-și ținea rezerva strategică “pentru reparaţii la maşină” (așa a motivat el). Era un purcoi de bani acolo, vreo 8000 de lei. Aşadar, bani aveam, mașină era, ai fi zis că nu lipsea nimic. Aiurea!

După ce mai suspină lumea? Ah, da, aveam și tv color (am făcut un efort de gândire și mi-am adus aminte cum se chema: “Elcrom”). Primise taică-meu aprobare să cumpere unul, ca recompesă pentru că secția condusă de el îndeplinise nu știu ce obiective mărețe. Pentru cei care nu înțelegeți, televizoarele color nu se găseau în comerț. Nu te duceai la retailer-ul de electronice din mall și îți alegeai modelul. Se cumpărau, da, dar numai cu aprobări speciale primite de la “stapanire”. Cool, nu?

mihai_vasilescu_elcrom

sursa foto

Cam astea erau părțile bune pe care mi le aduc aminte. Şi cazul meu este unul aproape fericit, după cum se poate observa. Acum haideți să vedem ce puteai, sau mai bine zis ce nu puteai, să faci cu banii.

Pentru început, s-o lămurim pe asta cu mâncarea. Cred că este cea mai importantă, pen’ca după cum arată coșurile de cumpărături ale celor pe care-i văd în jurul meu la super-market, avem încă foamea în celule.

Ai mei aveau relații. Fără aşa ceva, aveai toate şansele să mori de foame. Motiv pentru care, în afară de frigider, acasă mai aveam şi o ladă frigorifică în casă (din aia mare) care era în permanență plină cu haleală, preponderent carne. Aproape toată lumea avea lăzi din astea frigorifice. De ce? Păi dacă făceai rost de pe undeva de 50 de kilograme de carne, cum rezolvai? Trebuia să fii pregătit în permanenţă şi să ai unde depozita dacă produceai ceva.

Deci nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame. Dar, una e să nu suferi de foame și cu totul altceva să-ți poți deschide o ciocolată la orice oră din zi și din noapte, atunci când ai tu chef. Hai să vă povestesc ceva. Un bun prieten al părinților mei a fost în interes de serviciu în Germania. Şi vorbesc de aia Federală. În seara când s-a întors, eram toți trei la el acasă, să auzim poveștile despre “cum e la capitaliştii ăia veroşi”. Şi a început omul să zică. Nu mai are rost să vi le spun aici, pentru că între timp s-a pierdut din valoarea momentului acela. Doar așa, reprezentativ, va spun ca se dusese și în ceea ce noi numim azi “super-market”. Şi când povestea că era “un raft lung de aici până la voi acasa” numai cu diferite tipuri de ciocolată, eu am gândit că minte, că nu are cum să existe așa ceva. Dar suna beton și nu era să mă bag eu, copil, în discuție.

mihai_vasilescu_raft

sursa foto

Discuţia a continuat şi mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Când a zis că “băi Aureliane (taică-meu) pâinea era gata feliată și băgată în ţiplă”, eu cu mintea mea de copil mi-am spus că “asta e prea gogonată. Or fi restul cum or fi, dar să zici că pâinea e gata feliată și în tiplă, e deja de domeniul fantasticului”. Şi cum să nu gândesc așa, când eu eram cel care mergea să ia rația de pâine. Mai țineți minte că se dădea pe cartelă? O jumătate de franzelă de cap de locuitor. Noi eram trei, așa că tanti de la centrul de vânzare mereu îmi tăia o pâine în două. Şi nemții o dădeau gata feliată şi băgată în țiplă??? Haida de!

mihai_vasilescu_paine

sursa foto

Că tot am vorbit despre pâine, iasă recapitulăm tot ce se dădea pe cartelă. Cel puțin, aşa se întâmpla în Vâlcea, pentru că erau diferite raționalizările de la județ la județ. Păi hai să vi le zic. Rații pe lună, da? Zahăr, un kilogram de persoană. Ulei, un litru de persoană. Făină, un kilogram, mălai la la fel. Pâinea şi laptele la fel, doar că erau raţii zilnice. În Vâlcea nu se dădea carne. Ţinea de noroc şi abilități sau stat câte o zi întreagă la coadă, ca să găsești câte ceva. Nu știu dacă e clar, la coadă te aşezai doar dacă “se băga” câte ceva. Dar asta se întâmpla rar de tot, spre deloc. Iar cozile erau din alea meseriaşe, cu urlete și bătăi, o placere să te nimereşti acolo.

Îmi povestesc colegii din București că pe aici ar mai fi existat și niște cartele pentru salam. Cam 300 de grame pe cap de “vită furajată”. Pe care, atenție mare, obligatoriu ți-l feliau că să nu cumva să faci stocuri. WTF!

mihai_vasilescu_salam

sursa foto

Mai știe cineva cum arătau “alimentarele”? Magazinele cu rafturile alea lungi, pline de cutii cu “creveţi” vietnamezi (măcar de-ar fi fost crustaceele în ele)? Sau cu magiun de prune, făcut FĂRĂ ZAHĂR, pentru că de unde așa ceva? Dragilor, nu se găsea aproape NIMIC comestibil de cumpărat la liber. Până și vestitele “tacâmuri” de pui (gheare și gâturi) sau “adidaşi” de porc (copitele) erau cu stat la coadă și bătaie. Dacă erau.

mihai_vasilescu_coada

sursa foto

Voi vă daţi seamă că se stătea la coadă şi la hârtie igienică? Sau la șervețele? Bine, normal, dacă aveai noroc să “bage” aşa ceva. Sau la lame de râs. Sau la ……………. ,puneți voi ce vreți pe linia punctată, pentru că nu se găsea NIMIC!

Eu eram copil sau adolescent și găseam mâncarea direct în farfurie. Dar eforturile să ajungă acolo erau imense. Relațiile alea nu apăreau, așa, din senin. Şi cu toate “pilele”, tot pe furiș se aduceau produsele. Oamenii ăia, care-ți înlesneau procurarea lor, își riscau posturile. Îmi aduc aminte și acum de un porc întreg pe care îl “produsese” taică-meu și pe care l-a ținut în portbagaj (noroc ca era iarnă) până s-a făcut noapte și a putut să-l care în casă.

Poate credeți că este exagerare sau glumă, dar era sport național să faci reclamații către miliție, securitate sau partid. Oamenii se fereau și de umbra lor.

Cu televizorul color nu aveai ce să faci, dacă te limitai la ce-ţi oferea televiziunea română. Erau două ore și jumătate de program zilnic, cu telejurnal și alte aberații, la care nu se putea uita nimeni. Duminica era singura zi cu ceva la care te-ai mai fi putut bucura. Dar infim, cu porția. Ce să vă zic? Că erau 15 minute de desene animate, pe care le așteptam câte o săptămâna întrega? A propos, să nu uit, sâmbăta era zi lucrătoare! Aşa că toţi cei care o ard pe la mall în weekend-uri s-ar fi dus la școală sau la muncă. Luaţi-o p-asta! Duminica era singura zi de odihnă a proletarului român. Cred ca nu vă suna prea bine în condiţiile în care acum se încep weekend-urile de vineri seară, nu? Pentru conformitate, iată cam ce se putea urmări la televizor într-o zi obişnuită din cursul săptămânii și într-o duminică.

mihai_vasilescu_programtv1 mihai_vasilescu_programtv2

sursa foto

Desigur, mai existau variantele “video” și “parabolică”. Doar că nu erau la îndemâna oricui. Mai țineți minte cât costa un video pe piața neagră? Va spun eu. Un video-recorder ajungea și la 70.000 de lei. Adică fix cât o mașină nouă. Un video-player se ducea și el pe la 25.000. Ai mei nu au fost dispuși să dea banii ăștia niciodată. Dar să ziceam că-i dădeai. Casete găseai “din parţi”. Era o întreagă filieră care se ocupă cu așa ceva. Dar la un moment dat tot începeau să se repete filmele. Cu “parabolica” era şi mai problematic. Nea Nicu nu prea le suporta şi riscai să fii catalogat ca “element subversiv” cu una din aia pe balcon.

Să mai amintesc că nu găseai nimic, care azi ar fi catalogat drept cool sau trendy, de îmbrăcat? Magazinele cu haine, toate de stat, aveau niște “nenorociri” la vânzare. De unde blugi? De unde “adidaşi”? De unde toată colecția asta “haute-couture” pe care o vezi în zilele noastre defilând pe străzi?

Toate erau de pe piața neagră, dar nici așa nu găseai. Şi când făceai rost, trebuia să dai 2000 de lei pe o pereche de adidași sau pe una de blugi.

Cred că este inutil să vorbesc despre social-politic. Despre libertate, despre toate celelalte aspecte, care azi ni se par perfect normale, iar atunci erau de neatins.

M-am lungit prea mult. Aș putea să scriu două zile și tot nu aș termina. Da, eu înțeleg foarte bine că mulți erau copii sau foarte tineri și e normal să fie nostalgici. Dar cred că, de fapt, după asta tânjesc. Ne vrem copilăria, adolescența sau tinerețea (după caz) înapoi. Nicidecum vremurile acelea pe care eu nu le-aș mai vrea întoarse cu niciun chip. Cred că asta confundă, de fapt, cei care spun că: “înainte era mai bine”.

Daca aveţi chef şi timp, vă aştept cu poveştile voastre de pe vremea aia.

mihai_vasilescu_ceausescu

sursa foto

 

2,478 cititori

Sunt demiurgul copilului meu?…un fel de continuare a postului de ieri

Pentru ca postul de ieri se lungise prea mult, nu am mai avut cum sa termin tot ce voiam sa spun. Si asa mi-am auzit vorbe, ca sunt prea lungi articolele. Desi, puteam sa jur ca textelor mele (asa profunde si pline de substanta 🙂 ) li se potriveste perfect stravechea vorba a femeilor (de scurta poa’ sa fie cat de lunga), se pare ca nu e chiar asa. Prin urmare, am continuat azi.

Asa cum ma asteptam, m-ati intrebat si cum am procedat vis-à-vis de droguri. Ei bine, cred ca acest subiect de-abia de acum inainte devine de actualitate, in cazul meu. Corina (fie-mea) are 16 ani si jumatate. Pana acum nu s-a pus problema lor. Dar sunt convins ca de acum incolo se va pune.

Tot ce am putut sa fac pana la ora asta, dupa cum ii spuneam si cititoarei care a intrebat ieri, a fost sa ii bag un bucata joint, de maria-ioana, in gura. Continuarea