5,195 cititori

Lumea e a mea

Am fost miercuri seară să văd un film românesc. Un proiect independent, “Lumea e a mea“, care m-a făcut să înţeleg încă o dată că trăim într-o bulă. Da, oameni buni, şi eu şi voi, cei care citiţi acum aici, trăim într-o bulă pe care n-o conştientizăm decât rareori. Pentru noi toţi, România este doar cea care ne înconjoară, prietenii, familia, colegii de serviciu, traficul aglomerat pe care-l înjurăm şi mersul la Mega Image-ul din colţ. Iar cei care au plecat din ţară, o percep după sursele de informare pe care şi le-au ales, dar cam atât.
Continuarea

3,468 cititori

Am fost pe Everest

Nu-mi place să merg pe munte. Nu “la munte”, ci “pe munte”, dacă înţelegeţi nuanţa. Am şi am avut prieteni, amici, colegi, pentru care să faci trasee cu rucascul în spinare şi pioletul în mână reprezintă desfătarea supremă. Ei bine, eu n-am înţeles niciodată treaba asta. Mă bucur de încântarea lor, dar să fie la ei acolo.

Pentru mine, să merg la munte înseamnă să găsesc loc de parcare exact în faţa cabanei, hotelului sau pensiunii. Să parcurg maxim cinci paşi (hai, merge şi zece) până într-o poeniţă, să mă minunez de cât de frumoasă este ţara asta şi apoi să zac pe un şezlong. Iar după două zile să plec liniştit acasă, că ce e prea mult strică.

Continuarea

3,829 cititori

Chestii din viaţa reală pe care nu le vezi în filme

Dacă tot am scris despre toate şmecheriile din filme pe care nu le întâlnim în jur, asta a venit ca o continuare firească.

– Tensiune mare, eroul principal este într-un taxi şi în cele din urmă ajunge la destinaţie. Cu ochii după bad boy, dă să coboare şi-i întinde banii şoferului. Să mor eu dacă am văzut vreodată să se întoarcă ăla de la volan şi sa-i spună: “boss, e prima cursă pe ziua de azi şi nu am să-ţi dau rest”. Continuarea

59,636 cititori

Chestii pe care le vezi în filme şi nu le întâlneşti niciodată în viaţa reală

– Oameni care tocmai şi-au luat un glonţ în piept (sau în diverse alte părţi ale corpului) şi întinşi pe jos, cu sângele tâşnind, au chef să facă declaraţii de dragoste ori tot felul de conversaţii profunde. Ce-i drept, nu prea se trage cu pistolul pe la noi, dar imaginaţi-vă un fierar betonist căruia tocmai i-a căzut un bloc imens de beton pe jumătate de corp. Am eu o bănuială că în loc de “te iubesc, eşti totul pentru mine”, singura replică ce-i vine pe buze este: “cheamă în morţii mă-tii salvarea aia odată!”.
Continuarea

3,516 cititori

Southpaw, nimic extrordinar

Aseară am fost să văd “Southpaw“. Şi jur că este ultima oară în viaţă când mă mai duc la un film ca berbecul, influenţat fiind de statusurile de pe Facebook. “Ce film extraordinar”, “Incredibil”, “Southpaw m-a marcat” şi alte căcaturi de acelaşi gen. Serios? Unica şansă sa te marcheze filmul ăsta este să fie singurul pe care l-ai văzut vreodată. Sau să naufragiezi pe o insulă pustie, unde să ai un dvd player şi un televizor funcţionale, iar “Southpaw” să fie singurul disc pe care l-ai slavat din valuri. Dar nici aşa nu garantez. Continuarea

3,066 cititori

Angoasele unui iubitor de filme

Băbăiete, mi-am dat seama de o treabă. După chestia nasoală despre care v-am povestit zilele trecute, am realizat că mi se întâmplă una şi mai şi, tot când sunt la cinema. Şi tot pe partea “psicologică”. Frate, tam-tam-ul ăsta cu DNA-ul și arestările din România, mi-au luat plăcerea de a mă mai uita la filme. Nu, nu pentru că circul făcut bate orice fel de scenariu de la Hollywood, deși asta este perfect adevărat. Motivele sunt cu totul altele.

Oameni buni, nu mai realizez care este adevărata valoare a banilor. Nu mă mai impresionează sumele. Nu mai rezonez cu zerourile din filme. Și de vină sunt doar șmecherii ăștia pe care-i tot leagă la noi.

Continuarea

8,029 cititori

Un nou tip de stres

Sunt câţiva ani buni de când m-am pricopsit cu un nou tip de stres. Nu ştiu dacă are vreo denumire ştiinţifică şi nici măcar dacă îşi face simţită prezenţa şi asupra altor oameni. Este deosebit de puternic şi, de obicei, mă loveşte când mi-e lumea mai dragă, doar dacă mă aflu în locuri care sunt dedicate relaxarii. Cum ar fi la cinema, când mă uit şi eu liniştit la câte un film.

Partea şi mai rea este că, dacă mă pocneşte la începutul producţiei cinematografice pe care tocmai o urmăresc, s-a terminat. Mă perpelesc, mă foiesc de pe o parte pe alta, mintea îmi fuge aiurea, înjur în gând sau în şoaptă, îmi pun tot felul de întrebări şi altele de acelaşi gen. Ce să mai povestesc, stres din ăla adevărat, la un pas de depresie. Degeaba încerc să mă concentrez şi să reintru în scenariu, pierd acţiunea filmului de nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama care e “ăla bun” şi ce mârlanii mai trânteşte “bad guy-ul”. Teroare, vă spun, mai bine m-aş ridica de pe scaun să plec acasă, oricum nu mai am linişte până la genericul de final. Continuarea

3,763 cititori

Am văzut “Aferim” şi “Focus”

Şi ziceam că poate vreţi să aflaţi şi părerea mea despre ele. Prin urmare, să le luam pe rând.

FOCUS

Din  punctul meu de vedere, orice cetăţean care a plătit bani ca să vadă “Focus” ar trebui să facă o reclamaţie la “Protecţia Consumatorului”, să obţină returnarea banilor pentru bilet şi poate ceva compensaţii pentru trauma suferită.
Continuarea

3,491 cititori

Filme de acțiune. Proaste.

Peste week-end am văzut nişte filme pe care le-am tot amânat ceva vreme. Ce să zic, înţeleaptă decizie. Mai bine mă duceam la pescuit, la copcă, aş fi fost mai câştigat. Este vorba despre John Wick şi The Equalizer. Şi le pun pe amândouă, la grămadă, pentru ca au acţiunea absolut identică. În ambele producţii, jumătate dintre mafioţii ruşi ai omenirii pleacă spre veşnicele plaiuri ale vânătorii din acelaşi motiv: o javră. Bine, nu aceeaşi, erau două javre diferite. Keanu îi execută pe ăia pentru un căţel, pe care tâmpiţii de mafioţi nu avuseseră nimic mai bun de făcut, decât să-l omoare. Iar Denzel, joacă în picioare şi mierleşte tot ce prinde pentru o curvă pe care băieţii răi o pocniseră un pic mai tare peste faţă.
Continuarea