4,507 cititori

Pentru ăla micu’, mânca-ț-aș!

Ieri, pe la prânz, am avut chef să ma porcesc cu niște calorii în exces. Multe calorii. Și unde puteam să fac asta mai bine decât la un fast-food? Așa c-am dat o fugă la ăla cu nume de proaspăt președinte american, din Buzești.

Stăteam de vreo cinci minute la coadă, când a intrat o țigancă cetățeancă de etnie nu foarte clar definită ce ducea în brațe un copil suficient de mare cât să fure singur de prin magazine. Practic „sugarul” era doar un pic mai scund decât mine, dar mai împlinit. Evident, mama Dolores asta s-a dus glonț în față, pișându-se pe toată lumea și ignorându-i suveran pe toți cei care-i spuneau să se ducă în plm la coadă. Continuarea

2,353 cititori

Când nu ești tocmai inteligent, măcar nu semnaliza

Acum niște anișori, într-o minunată zi de lucru, mă aflam în măreața budă a corporației unde dădeam cu sapa și tocmai efectuasem cu real succes un pipi scurt. Când zic “real succes”, mă refer la faptul că reușisem să nu mă stropesc absolut deloc. Ceea ce pentru mine e un fel de performanță. În fine, încântat de izbândă, am tras relaxat de fermoar și… na, belea… am rămas în mână cu chestia aia mică (aia care îmbină zimții de la fermoar, nu cu chestia mea mică). Pe vremea aia lucram în vânzari și mă îmbrăcam la costum. Prestanță, chestii.

Acu’, nu știu cum sa vă explic, dar pantalonii de stofă nu pică deloc bine pe tine când li se cască o ditmai aerisirea în față, acolo unde cu câteva minute înainte se afla fermoarul. Cum pe-atunci mai și cântăream cât bivol bine dezvoltat, vă dați seama că pantalonii erau de dimensiunea unui cort pentru nunta fetei primarului dintr-o comună bogată, cu un fermoar direct proporțional. Pe scurt, dupa acest minor accident, când mergeam în dreptul șlițului meu se căsca un fel de mică prăpastie.

Ce să fac, ce să fac? Era clar că așa nu puteam să funcționez toată ziua. Într-un acces de inspirație divină, mi-am adus aminte că în clădirea unde lucram funcționa un fel de, nu știu cum se cheamă, cred că țesătorie îi zice. Adică undeva, pe la etajul doi, era o hală mare în care niște femei (multe femei) lucrau la mașini de cusut. În principiu, cred că haine făceau, da’ n-aș putea să bag mâna în foc. Perfect, zic, ia să mă duc eu acolo să-mi rezolv problema.

Nu știu ce mi-oi fi imaginat, probabil aveam impresia că o să găsesc un fel de croitorie mai mare, cu cabine de probă și d-astea. Da, exact așa era, doar că fără cabinele de probă. Numai că, idiot fiind, nici măcar când am văzut cum stă stituația în teren, n-am făcut cale întoarsă. Nu, dom’le, eu știam una și bună, că trebuie să-mi rezolv problema. Așa că am intrat, m-am dus la o tanti care părea șefa de pe-acolo și i-am explicat că aș cam avea nevoie să mă ajute cu gaura, cât o intrare de cort, apăruta pe neașteptate în locul fostului meu fermoar.

– Da, cum să nu, se poate? Rezolvăm imediat. Dați-vă pantalonii jos!

Am înghițit în sec și m-am uitat în jur la sala în care se aflau în jur de 100 de femei. Am simțit că mă ia cu un ușor leșin.

– Ăăă… pardon, ce-ați spus?

Tanti a repetat netulburată:

– Dați-vă pantalonii jos să ne ocupăm de ei.

Ați intrat vreodată singur într-o încăpere unde sunt mai multe femei care se cunosc între ele? Știți senzația aia de cărăbuș pus în insectar pe care o încerci când ești sfredelit cu privirile, analizat, bârfit și disecat la milimetru? Well, acum imaginați-vă că ar trebui să vă dați și pantalonii jos în fața lor. Exact! Am murit și am înviat de o mie de ori în timpul procesului de dezbrăcare. Îmi venea s-o rup la fugă pe ușă, sa mă duc undeva pe Jepii Mici, să trăiesc din ce vânez vreo două-trei luni, până mai uită “fetele” de mine. Dar parcă aveam plumb în picioare și creierul gol-goluț (ei, parcă).

Într-un final, am reușit să scot sărăciile alea de pantaloni. Tanti șefa i-a luat și i-a dus la prima croitoreasă, în timp ce eu rămas în chiloți mă uitam pe sus încercând să nu am niciun fel de contact vizual cu cei 200 de ochi atât de feminini și atât de curioși. Urechile, în schimb, nu puteam să mi le astup. Și auzeam chicotelile și chițăielile de parcă erau puse la stația de amplificare.

– Și, cu ce vă ocupați dumneavoastră?

Tanti șefa făcea conversație cu domnu’ în chiloți. Realizați cam ce era în sufletul meu, da? Cu ce să mă ocup, doamnă, m-aș sinucide cu multă voioșie în momentul ăsta, dar ca să ajung la fereastra aia pe care aș putea să mă arunc, ar trebui sa parcurg în chiloți toată hala. Prin urmare, aș fi deja mort până să fac primii trei pași. Vă dați seama că nu mai știu ce-am îngăimat drept răspuns.

După un răstimp care mi s-a părut a fi de ordinul anilor și în care mi-a trecut toată viața prin fața ochilor, am întrebat-o răgușit în șoaptă cam cât mai durează. Auzind așa ceva, tanti șefa s-a încruntat scurt și-a răcnit odată de s-au cutremurat pereții halei:

– Maricicooooo, hai mai repede, că-i e frig lu’ domnu’!

În ziua aia am început să albesc și tot de atunci nu mai suport numele “Maricica”.

mihai_vasilescu_fermoar

4,188 cititori

Dincolo era mai ieftin. Sau mai bine. Sau mai oricum. Oare?

Acum niște ani, când am văzut prima oară un modulator fm l-am considerat cea mai șmecheră invenție a omenirii de la foc încoace. Trebuia să am unul, altfel mă rupeam în bucăți. Așa că m-am înființat rapid de tot la un retailer care avea așa ceva în ofertă. Mi-am ales unul, m-am uitat pe specificații, m-am sucit, m-am învârtit, mă tot codeam să scot banii (era cam scump, dă-l naiba) și până la urmă m-am hotărât să-l iau. Continuarea

1,739 cititori

Acel moment în care dai primul interviu

Well, numai pesonaj iconic nu mai fusesem. 🙂 Noroc cu cei de la metropotam.ro că altfel n-aș fi aflat așa lucruri mărețe despre mine. Mno, vi-l las și vouă aici, că e funny. Pe alocuri.

………………………………………………………………………….

Cine esti?

Dacă stiam asta, acum eram departe. Sunt un om care acum aproape patru ani a decis să facă un blog.

Ce voiai sa te faci in copilarie?

Orice dar sa nu trebuiasca sa muncesc. Ca sa ma exprim eufemistic, nu ma da harnicia afara din casa. Well, sunt foarte aproape sa-mi indeplinesc visul. Inca vreo 20 de ani si gata, o termin cu munca.

Daca ai putea sa iti trimiti un mesaj tie la 14 ani, ce sfat ti-ai da?

TE ROG FRUMOS, NU MAI SCRIE POEZII, IDIOTULE! Continuarea

3,850 cititori

Unde greșesc cei care țin “dietă” pentru slăbit

Există două greșeli mari pe care le fac frecvent cei care se hotărăsc să țină dietă sau regim, spuneți-i cum vreți.

Prima, cea mai “mică” dintre ele. Te apuci de slăbit. Sub ce formă vrei tu, pentru că oricum ai proceda și orice dietă ai adopta, tot îți trebuie un munte de voință. Apoi începi să te lupți cu foamea zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Dar, sa vezi ce, din când în când muntele ăla de voință se duce naibii, dispare, nici el nu știe unde. Cert e că se transformă într-o bobiță mică de nisip pe care n-o mai vezi. Și asta  se întâmplă pe fondul întrebării “cum adică, eu chiar n-o să mai mănânc niciodată ce-mi place?”. Moment în care cedezi, îti bagi pula în orice dietă de pe lumea asta și faci haos gastronomic. Bagi în tine tot ce-ți cade sub ochi și ai la indemână, bagi cantități industriale, bagi parcă de frica morții. Și te mai oprești abia când simți că dacă mai iei o singură gură de mâncare explodezi la propriu, te desfaci în bucăți.

Continuarea

3,162 cititori

Eu am râs. Și încă bine de tot.

Sunt un băiat simplu, de la țară, care atunci când merge la o comedie are o singură pretenție: să râdă. Iar acum, când scriu, încerc să-mi dau seama care a fost ultima comedie românească la care să râd tare, sănătos, nu să zâmbesc pe motiv că nu mai am nimic de făcut, dacă tot mă aflu în sală. Ei bine, nu-mi amintesc, știu că am mai râs la “Domestic”, dar în niciun caz ca în seara asta.

Bref, mergeți să vedeți “Două Lozuri”. Am râs bine de tot, atât de bine că la una dintre secvențe am alunecat din scaun. Dap, noroc că și cei din jurul meu făceau același lucru. Continuarea

3,968 cititori

Pentru toți cei care zbiară că “nu se poate”

O să las și eu asta aici, pentru toți/toate cei/cele ale căror discursuri mi-au împuiat creierul cu fel de fel de argumente irefutabile.

În primul și în primul rând pentru toți cei care știu că: “degeaba, de la o vârstă nu mai ai același metabolism și nu mai slăbești orice-ai face”. Da, exact, nu-l mai ai, prin urmare trebuie reduse drastic vizitele la frigider. Sau frigiderul să fie model “sexy” spre “porno”. Pentru că, știți ce? Eu am deja vârsta aia numită “de la o vârstă”. Capisci? Continuarea

2,973 cititori

Vreau să vă mulțumesc public!

Și vorbesc acum cu oamenii care intră pe acest blog, citesc și comentează. Băi, sunteți într-un mare fel. Aseară am ajuns târziu de tot acasă și abia atunci am apucat să citesc comentariile de la textul cu “alegerea”. Vă jur că am râs cu lacrimi și cred că este prima oară când se întâmplă. Bun, zilnic există comentarii mișto, dar cele de ieri bat tot. M-am tăvălit de râs și acum vreau doar să vă mulțumesc că mi-ați făcut seara. Pentru momentele de genul ăsta merită să mă culc târziu noapte de noapte și să merg mai departe. Mă înclin! Sunteți cei mai tari!

mihai_vasilescu_jos_palaria

4,212 cititori

În ce lume bolnavă trăim?

M-a întrebat cineva cum m-aș auto-caracteriza și i-am răspuns: un nesimțit cu mult bun-simț și un misogin care apreciază femeile. Cam ce-ar însemna asta dacă transpun pe blog? Că n-am nicio problemă să scriu un text (spre groaza agențiilor cu care mai colaborez) în care să-mi bag pula de la început până la sfârșit. Dar și că pot observa lucruri pe lângă care alții trec fără să le bage în seamă, să le iau, sa le scutur de praf și să le fac să strălucească. Cam ăsta-s eu și așa-mi place să și scriu, fix așa cum vorbesc. Continuarea

1,338 cititori

Chestia mișto de ieri și de mâine

Uneori mă apucă așa din senin un dor nebun de culturalizare. Și-atunci mă duc la teatru. Relația mea cu teatrul este specială, am vrut să dau la fostul I.A.T.C. dar n-am făcut-o, n-am avut curaj. În plus, îmi place atât de mult acolo, în sală, că m-aș duce în ficare zi dacă ar fi posibil. Sunt fascinat de oamenii ăia care lasă-și lasă viața sau grijile la cabină și vin în fața ta să joace. Îmi place și la film, că n-are cum sa nu-mi placă, dar la teatru este cu totul și cu totul altceva. Poți sa vezi de cinci ori la rând același spectacol, va fi de fiecare dată altfel.

Dar, pentru că în București se joacă peste tot cu sălile pline și este aproape imposibil să te hotărăști subit că vrei la teatru și să și găsești bilet la unul dintre cele consacrate, când mă apucă, mă duc la câte un spectacol de teatru independent. Uite-așa am ajuns aseară la Aglaja. Târâș-grăpiș, prin ploaie am nimerit Centrul Cultural European UNESCO „Nicolae Bălcescu”, locul unde s-a jucat. Continuarea

8,250 cititori

Cum poți să slăbești zece kilograme în cinci săptămâni, fără să faci foamea!

După cum vă ziceam vineri, nu numai că am reușit să reintru în cămașa buclucașă, dar mi-a rămas și mare cârpa naibii. So, dacă n-am avut de lucru, mi-am pus mintea cu ea și s-au topit zece kilograme în cinci săptămâni. Dar partea cea mai mișto este că n-am mai făcut foamea aia cruntă care te face să te urci pe pereți și să dai naibii orice dietă. Cum s-a întâmplat asta? Hai că vă povestesc imediat.

Eram de aproape trei săptămâni pe regim exlcusiv de frunze salată, la care mai adăugam din când în când câte o banană sau un “Făgăraș”, ca să simt că nu nu mă scurg pe asfalt. Dar deja mă lua cu sfârșeală numai când simțeam verde sau legume în fața ochilor. Serios, dacă vrei să mă vezi c-o iau la sănătoasa, foșnește-mi niște salată iceberg lângă ureche sau fă-te că vrei să cureți un morcov. Am zbughit-o instant de lângă tine.

Continuarea