6,376 cititori

Parentingul pe stil vechi

Am crescut în spiritul economiei centralizate de partid și de stat. Așa că știam foarte bine ce înseamnă să faci baie, cu apă caldă, o dată pe săptămâna. Și ăsta era cazul cel mai fericit, că se putea și mai rar.

Partea şi mai proastă era că, pentru propășirea patriei noastre către o societate multilateral dezvoltată, începuseră să o oprească şi pe cea rece măcar câteva ore pe zi. Motiv pentru care educatoarele de la grădiniţa unde mă formam ca viitor stâlp de nădejde al patriei mele aveau grijă să existe în permanenţă o găleată plină cu apă de băut. Şi pentru ele şi pentru noi, copiii. Continuarea

3,742 cititori

S.O.S.

Eram in avion, spre Londra. Intre timp, scapasem de senzatia de “scapat pe mine”, care mi-a insotit primele zboruri. Inca din sala de asteptare, incercam sa ignor prezenta Valentinei Pelinel. Cu destul de putin succes. Adica ma holbam ca boul. Acu’, sa nu va aud, gusturile nu se discuta. Imi place Pelinel de mor si an de an o votez “cea mai cea”, in topul meu personal. Stie si nevasta-mea, da’ zice ca exagerez. N-as prea crede.

mihai_vasilescu_valentina_pelinel

sursa foto

Pe cand ma gandeam sa-mi iau figura de macho in calduri si sa ma duc sa-i arunc un “what is up, baby”, urmat de un facut cu ochiu’ semi-libidinos, il observ in peisaj si pe barba-su’. Na, mai du-te si fa pe cocosul. Asa ca m-am multumit sa-i arunc, in gand, un “hasta la vista, baby”. Nu fara oaresce regrete. Continuarea

8,139 cititori

Romantic World of Pigs

De ce să nu recunosc, am fost cândva și eu romantic cu acte în regulă. Pentru că tendința naturală este să pleci “la drum” ca un adevărat cavaler. Desigur, se mai atenuează un pic din ea, după ce viața îți da primul șut în coaie. Totuși, dacă ești un adevărat luptător, persiști în tâmpenie. Depinde și câtă rezistență ai. Cunosc luptători din ăștia cu “ouăle” turtite, de la câte “şpiţuri”si-au luat, transformate în niște adevărate vagine masculine. Dar, care nu renunță. Continuă să creadă în șansa lor de a fi adevărați cavaleri pe cai albi. Eu le țin pumnii și-i susțin pe acești eunuci moderni. Dar să fie la ei, acolo.

Pe la al treilea “şut” încasat în zona aia sensibilă, m-am oprit și mi-am zis că aşa nu se mai poate. Şi-am început metamorfozarea în noul “eu”. Să nu credeți că a fost ușor. Sau aveți impresia că e floare la ureche să devii un monument de nesimțire?

Uite, că să înțelegeți, cât de cât, cum stăm. Am renunțat la prostul obicei care te expune la pericolul orbirii sau crescutul părului în palmă (mă rog, “am renunțat” e un fel de a spune, practic nu mai abuzam de el), după ce mi-am dat seamă că există niște substituenţi mai buni pe lumea asta: fetele sau, după o vârstă, femeile. Şi plin de încredere, m-am îndrăgostit. A fost o primă mare iubire ca la carte. Cu poezii, petale de trandafiri şi cer luminat în plină noapte. Eram visul încarnat şi nerostit al oricărei femei. Când pana mea măiastră pornea a scrie versuri dedicate “ei”, simțeam cum trec în umbră toți mării corifei ai rimelor.

Sau, cel puţin, așa credeam eu. Pentru că ea, mirifica făptură, m-a lăsat pentru un …golan. Băi, dar nu că exagerez eu, omu’ era fix opusul meu, romanticul făuritor de stihuri ales meșteșugite. Un băiat de cartier, ce absolvise cu brio…scoala vieții. Cu bemveu ursuleţ și ceva parai dobândiți din şmen-uri. Singurul lucru romantic pe care îl spusese vreodată fusese ceva de genul: “decât că acum tre’ să tragi chiloții pă tine, că vin baeţii pă la mine” (și bruma de rimă este absolut involuntară). L-am cunoscut, credeți-mă, dacă mă înșel o fac de ordinul micronilor.

Să vă mai povestesc sceneta jucată de mine și colegul meu de cameră? Cea în care îl pun pe om s-o sune pe “ea”, adorata mea, și s-o întrebe dacă știe ceva de mine, că n-am mai apărut prin cămin de vreo săptămâna. Toate astea în ideea că, nu știu, poate i se făcea fetei milă de suferințele mele intense și revine la sentimente mai bune. Interesant este că deşi pe atunci nu ştiam că “pity sex is better than no sex”, se pare că aveam instincte bune.

“Veronica Micle” (hai ba, că am cititori deștepți, cre’ca știți cine a fost, nu mai pun link) zice că nu știe nimic de soarta mea, dar că trece ea pe la cămin să stea de vorba şi să vadă ce e de făcut. A trecut. Iar la discuția, în care s-a pișat pe mine la modul voios, am asistat…de sub pat (ştiu, eram un adevărat luptător). Deci, v-o mai povestesc?

După ce mi-am revenit din lovitură, mi-am zis că a fost o întâmplare, de fapt viața nu e așa. Şi mi-am văzut de drumul meu, presărat cu bune intenții și “corason” sensibil. Următoarele două baroase între picioare, le-am luat cam în același stil barbar. Dar ce nu te omoară, te face mai puternic. Așa că am stat eu și am chibzuit profund dacă mai are rost să mă arăt în lume fără suspensor de tablă. Da’ din aia groasă de 0.2.

mihai_vasilescu_chiloti de tabla

Concluzia a fost că nu mai avea sens. Aşa că am transformat tabla de la suspensor în “şorici” d-ăla gros. Pe obraz. Adicătelea am schimbat un pic unghiul de de deplasare. În loc de 360 de grade, am redus la 180. Ceea ce înseamnă că am luat-o exact în direcția opusă. Nu de alta, dar o greșeală repetată știți și voi cum se cheamă, nu?

N-a fost ușor, a trebuit să-mi fac mâna pe ținte mai ușoare. Dar mă perfecționam pe măsură ca treceam de la una la alta (de ținte vorbesc). Spre marea mea mirare, cu toate că mă transformam în “mistretul cu colți de argint”, șansele de eșec scădeau ca indicele “Dow Jones” la începutul lui 2009.

Avea Badea (Mircea Badea) pe vremuri, când era încă amuzant, o poveste tare. Un coleg de liceu de-ai lui face cunoștință cu o tipă de aceeași vârstă. Şi binevoiește să-i pupe mâna, cu această ocazie deosebită. După “incident” o urmărește pe tipă tot liceul, cu gândul să se joace de-a doctorul cu ea. N-a reușit în veci, deși o proporție covârșitoare de băieți din același liceu, se pare ca erau mai norocoși decât el şi o loveau pe unde o prindeau. După niște ani, când s-au reîntâlnit întâmplător, omul a întrebat-o: “Da’ bine, mă, m-am ținut de capul tău tot liceul. Practic, nu ai ratat pe nimeni în afară de mine. De ce naiba”? Femeia se uită siderată la el și-i răspune: “Nu puteam să fac așa ceva, tu erai ăla care îmi sărutase mână”! Ați prins-o, da?

Tot ce pot să vă spun, acum după atâta amar de experiență, este că femeile preferă porcii. Întotdeauna. știu, o să veniți să-mi spuneți că nu e adevărat, “iubi al meu face și drege, iar când se cacă miroase a trandafiri”. Se prea poate, dar e vorba de o simplă excepție care confirmă regula. Eu vorbesc aici în general, nu mă interesează un caz izolat. Poate ați avut noroc (și la loto se mai câștiga, nu?). Sau poate doar vi se pare. Rețineți asta de la mine: orice porc știe cum să fie cavaler, dar nu orice trubadur romantic știe să fie porc!

Iar tu, da tu, cea care citești acum neîncrezătoare “prostiile pe care le scrie asta” (adică eu) și te gândești la prințul tău neasemuit de acasă, te rog să fii un pic atentă. Pentru tine, am o singură rugăminte: notează-ți pe ceva data când ai citit articolul ăsta. Şi pune-o într-un loc unde să știi de ea. Te rog s-o folosești ca să calculezi cât timp a trecut de la acest moment “T zero”, până în clipa când “Lancelot “al tău va trage prima bășină tare, cu sonor, în timp ce va uitat la “Sleepless în Seattle” sau altceva la fel de romantic.

Abia atunci vreau să-mi mulțumești pentru porcul de lângă tine!

mihai_vasilescu_pig_woman

sursa foto

5,794 cititori

Minutul ăla în care inima-ţi stă în loc

Primavara, 29 Aprilie 2010. Parea o zi de joi la fel de banala ca oricare alta. Sa fi ajuns ceasul pe la orele pranzului. Imi suna telefonul. Fiica-mea. Raspund:

-Ce faci printeso?

Printesa imi raspunde, dar nu inteleg nimic. Ras nervos, amestecat cu plans. Incerc sa ma concentrez la ce spune, dar nu reusesc. Deslusesc cuvintele „accident, masina…” si pulsul imi sare instant la 220. Ori creierul meu refuza sa priceapa, ori chiar nu inteleg ce spune. Neintelesul calambur ia sfarsit, in momentul in care aud o voce clara la telefon:

-Buna ziua, sunt asistenta pe ambulanta BGS, fiica dumneavoastra a suferit un accident, in zona „Budapesta”…

Urmatoarele cuvinte le-am auzit, cand deja ma pravaleam pe scari, spre masina. Peste fiica-mea daduse unul, pe trecerea de pietoni, cand se ducea la scoala. Continuarea

2,289 cititori

Stiintele exacte invinse de fortele Universului

Primul meu examen la ASE, m-a gasit dupa o noapte de chefuit in R2. De invatat nu prea aveam ce. Era la matematica si, asa cum v-am mai explicat, eu si cu aceasta materie abstracta nu aveam prea multe in comun. Dar, ma bazam pe faptul ca era proba scrisa, nu orala. Si poate reuseam sa mai “misc” cate ceva cu ajutorul colegilor.

Numai ca, am reusit “performanta” sa ma trezesc la sapte jumatate, in conditiile in care examenul incepea la opt. Si trebuia sa fiu neaparat in sala, daca voiam sa am vreo sansa. Ce-am facut, ce n-am facut, la opt fara zece eram la Gara Basarab, de unde luam autobuzul spre Romana. Timp insuficient, chiar daca autobuzul, un Ikarus din ala galben, era deja in statie si ma astepta.

Doar ca, din momentul in care m-am urcat, a inceput “recitalul” soferului. Continuarea

2,247 cititori

Luminita

Acu’, vad ca ma intreaba o gramada de lume ce s-a intamplat, dupa ce m-am intors la Barlad, la Luminita. Pai s-a intamplat cam asa…

Dupa ce i-am distrus toaleta “a buna” fetei, asa cum va povesteam, ne-am intors la nunta vara-mii. Nu-mi amintesc eu prea multe din ce i-am “balmajit” in noaptea aia blondei, dar sigur-sigur i-am explicat cum ca sunt student in Bucuresti, si i-am dat coordonatele unde poate sa dea de mine, in Grozavesti. Da’ i le-am spus asa sa fie, avand tot atatea sperante c-o sa o mai vad vreodata, cate are porcul de Craciun.

Cateva saptamani mai tarziu, ma intoceam de la cursuri, nerabdator sa ajung in camera, cu gandul sa trag un “festin” cu ceva cartofi prajiti pe resou. Mancarea noastra de baza. Nici nu intru bine in camera, ca ma ia in primire colegul meu:

– Bai boule, unde ma-ta umbli? Te-a cautat una buna rau azi. Continuarea

3,931 cititori

Dacia 1300 cu imbunatatiri…continuare

Continuarea episodului 1  

Si-am ajuns la Barlad. La nunta. Acolo, in cele din urma, mi-au fost si mie indeplinite ambitiile „soferistice”.  Pen’ca taica-meu a gasit de cuviinta sa traga la masea. Doar era nunta lu’ nepoata-sa. Numai ca, era nevoie de o masina. Mereu mai apar „chestii” de rezolvat pe ultima suta de metri. Si cine era singurul cu permis, care nu consumase alcool? Ihi, chiar eu. Deci nu a avut de ales. Cand mi-a dat cheile masinii, a fost cat pe ce sa i le smulg cu antebrat cu tot.

Am facut la curse prin Barladul ala…Daca ma gandesc bine, amintirile mele de la nunta vara-mii sunt foarte vagi si confuze. In schimb, as putea sa va spun cu aproximatie (a trecut mult timp si de-aia) cam pe unde stateau jumatate din invitatii „loco”.

Imi placea o duduie dintre invitati. Blonda, cu tot ce trebuie in „dotare”…buna tare, ce sa mai vorbim. Un fel de Pamela Anderson “avant la lettre”. Luminita, pe numele ei, prietena buna cu sora miresei, adica cealalta vara a mea. M-as fi „bagat”, dar pentru asta trebuia sa stau dracului potolit, la „vrajeala”. Continuarea

3,778 cititori

Dacia 1300, cu imbunatatiri…parintesti.

De cand ma stiu mi-a placut sa conduc. Desi, v-am explicat ca nu folosesc masina in Bucuresti, decat in caz de stringenta nevoie. Dar, pentru mine, ce se intampla in orasul asta nu are legatura cu sofatul. Poate doar cu pierderea de timp, nesimtirea si nervii. In schimb, ma pot urca la volan la orice ora din zi sau din noapte, si sa plec la un drum de 1500 km, fara nici o problema. Ceea ce s-a si intamplat de cateva ori.

Va dati seama ca tot liceul am visat un singur lucru. Sa fac varsta legala, sa-mi iau permisul si sa incep sesiunile de drive-test cu batrana Dacie a lui taica-meu. Si, ca sa ma pregatesc mai temeinic pentru examenul auto, dadeam cate o fuga in poligon (da, eu am prins si examinarea printre jaloane) cu o vecina de varsta mea. Mergeam noi doi, cu masina maica-sii. Pentru ca nu aveam carnet nici unul din noi, conduceam eu. Femeile conduc prost, cu permis, daramite fara. Nu-mi permiteam sa risc. 🙂

Am luat examenul fluierand, la cat imi dorisem. Iar o saptamana mai tarziu aveam mult dorita bucata de carton roz (da, da, erau din hartie candva) in buzunar. Continuarea

2,723 cititori

Injuratura…bratara de aur.

Voi ati prins in scoala muncile agricole ? Dar nu vorbesc de mers o zi la cules de cartofi, ci de plecat minim o saptamana la „munci”. Pe care, noi le numeam impropriu, „practica”. Si fiind din Valcea, ne duceau la cules de struguri, la Dragasani. Va dati seama ca abia asteptam sa chiulim cate o saptamana sau doua de la scoala. Ca mergeam la “camp”, era mai putin important. Oricum, eu traiesc cu impresia ca absolut nimeni nu muncea. Cel putin dintre noi, elevii. Pentru ca mai existau si localnici, iar aia „bagau” grupa mare. Cred ca, de fapt, ii incurcam la stransul viei, dar nu aveau ce sa ne faca. Astea erau „indicatiile”. Zic ca nu stiu cine muncea, pentru ca absolut toti colegii din jurul meu, foloseau acelasi truc. Continuarea

1,513 cititori

Cand Universul te salveaza de la recidiva

Hai c-am vazut ca va plac astea hazlii din parc. Ca tot se termina acusica ziua de luni, va mai da fratele vostru una. Tineti-va bine!

Imi faceam eu linistit turele, multumit ca reuseam sa am un ritm bun. De data asta era vara si cald. Lumina afara, corporatistele zburdau in jurul meu, ca niste morse harnice, dornice sa ajunga din nou la acele dimensiuni care sa le permita sa iasa din nou pe plaja. Alergam cu un zambet multumit pe fata si nimic nu parea sa-mi perturbe activitatea. Caloriile date jos se inmulteau vazand cu ochii, numarate de tipa cu voce sexy de la mine din telefon. Ce sa mai, se anunta o dupa-amiaza linistita. Daca ma miscam bine, imi mai ramanea timp si de o „fifa” mica.

Dupa vreo sapte kilometri, simt usoare tulburari gastro-intestinale. Hmmm, ma incrunt. Continuarea

5,015 cititori

Tenorul groazei

Tot într-o zi din asta rece, umedă şi profund neprietenoasă, ieşisem la alergat în Tineretului. Era seară, se întunecase deja și afară o ceață ca la balamuc. Din aia lăptoasă de nu vezi la doi metri în fața ochilor. Acu’, asta nu ar fi fost o mare problemă, dar mulțumită lui nen-tu’ Piedone, în jumătate de parc iluminatul public este sublim, în sensul că lipsește cu desăvârșire.

De felul meu nu sunt foarte căcăcios, adică nu mi-e frică și de umbra mea. Da’ mă simt eu mai în largul meu când e lumină în jur. Ca să te poți uita în ochii adversarului, dacă iei una în falcă sau o rangă la picioare. Păi măcar să ţi le dea unul pe care îl vezi, nu doar îl simți prin preajmă. Ca să înțelegeți, când am citit “Shining”, stăteam într-un cămin studențesc unde noaptea știai pe unde s-o iei doar dacă fusesei as în copilărie la concursurile de orientare turistică. Ţin minte că n-am mai mers la budă noaptea cât timp a durat lectura și încă vreo săptămână după aia. Continuarea