4,153 cititori

O întâmplare

Pe o bancă oarecare din centrul Timișoarei stă un om care bea bere. E genul ăla de muncitor, ieșit din schimbul trei, care a apucat deja să le radă pe primele două. Mă așez lângă el să rad și io shaorma cu care tocmai m-am premiat. E cu de toate, dar fără cartofi, să ne-nțelegem. Stăm o perioadă așa în tăcere, eu încercând să nu mă pătez cu sosul care picură din belșug pe lângă ambalaj și el sorbind agale dintr-o doză. Mă rog, tăcere e relativ spus, având în vedere că 50 de metri mai încolo e scena #jazztm. Continuarea

6,900 cititori

Sănatate esențială pentru idioți

Țineți-vă bine! Dar bine de tot. O să vă arăt ceva de-o să vă stea mintea în loc. Dacă n-ați citit textul de ieri, trebuie să-l citiți ca să înțelegeți despre ce vorbim. Așadar textul despre care facem vorbire a fost shareuit pe un grup care se numește, deloc întâmplător, “sănătate esențială“. Ce-a urmat, vă rog să citiți singuri. Ia fiți atenți aici, că o imagine face cât o mie de cuvinte, iar eu am mai multe imagini.

Continuarea

35,653 cititori

Niște chestii esențiale

Abia m-am dat jos din avion, dar simțeam că mor dacă nu scriu asta.

Așa, deci mă pusesem liniștit pe scaun, hotărât sa dorm lejer în ora pe care o aveam până la Timișoara. Mă gândisem prost. Pe scaunul din spatele meu o femeie stătea de vorbă cu altă femeie. Și asta n-ar fi fost nimic, dar discuția avea loc într-un moment de mare încărcătură emoțională în care prima femeie tocmai aflase despre a doua că e însărcinată. Și s-a dezlănțuit jihadul. Știți, o femeie dacă are copii simte nevoia imperioasă de a povesti viitoarelor mămici despre ce au de făcut dacă vor să-i crească și pe-ai lor armonios. Serios, cred că au în adn sau ceva treaba asta. Iar cele două din spatele meu se aflau exact în această situație delicată. Pentru mine, delicată, că se dusese naibii somnul meu.

Continuarea

6,889 cititori

Tocmai am simțit cum e în iad

Știți, dacă te plimbi pe Calea Victoriei, ziua la ora 13.00, când ANM-ul tot dă avertizări de cod portocaliu de caniculă, e ca și cum te-ai fâțâi prin fața iadului și te-ai întreba de ce e așa cald.

Dar dacă vrei să te lămurești instant cum stă treaba cu condițiile climaterice din interiorul iadului, oprești plimbarea pe Calea Victoriei și fix la ora tresiprezece și treiprezece minute trecute fix (a naibii potriveală) intri la Andreea F. Nu știți ce e Andreea F?  Păi e o un fel de patiserie de fițe chiar înainte de Piața Victoriei. Am fost eu acum acolo și-am simțit cum o să fie înlauntrul cazanului care-mi va fi rezervat pentru “dincolo”. Continuarea

3,924 cititori

Las-o aici, șefule, am io grijă de ea

Parcagiul (parcaNgiul?) îmi face semne largi spre locul liber pe care îl văzusem și eu. Plm, încă nu-s orb, când caut un loc parcare într-o parcare, am prostul obicei să le văd p-alea libere. Mă rog, nici nu e foarte greu, am o bănuială că nu-ți trebuie studii se specialitate sau ceva. Parchez și cobor igonorându-l suveran, dar omu’ trece lejer peste acest aspect:

– Așa, șefule, las-o aici că am io grijă de ea. Continuarea

3,412 cititori

Ghinionu’ de eroare

În viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu, apare acel moment în care simți că ți-e atât de lene încât abia poți să te suporți zăcând fără să faci nimic. Ei bine, momentul ăsta are prostul obicei să se combine cu altul și mai nasol. Ăla în care ți-e atât de foame că ai fi în stare să mănânci și pietricele de râu date prin margarină. E groaznic, credeți-mă, să stai așa să asiști neputincios cum se luptă lenea cu foamea. E terifiant. Fix asta am pățit eu sâmbătă noaptea.

Până la urmă, după vreo jumătate de oră de bătălie d-asta internă, am făcut imensul efort să întind mâna după telefon. Efort care m-a epuizat atât de tare încât am mai stat sa mă odihnesc vreo câteva minute, incapabil să mă hotărăsc ce-aș putea să-mi comand de haleală. Până la urmă, printr-un miracol demn de a opta minune a lumii, m-a ajutat universul și mi-a trimis ideea salvatoare: pizza, frate.

Continuarea

3,838 cititori

Hipsterii se reîntorc la origini

Sunt la o terasă hipsterish. De fapt, sunt la cea mai hipsterish terasă din București. Atât de hipsterish că oamenii au în meniu niște cola făcută din frunze de baobab, îndulcită cu miere de albine din Tibet sau ceva. După gust, cel puțin, pot să jur că astea sunt ingedientele.

Singura chelneriță este atât de hipsterish încât pot să bag mâna în foc că nu e plătită pentru ce face. Și nu neapărat pentru că n-ar vrea, ci pentru că banii nu înseamnă nimic pentru ea. Pur și simplu nu le cunoaște semnificația. Se citește pe fața ei de cetățean liber al acestei planete că lucrează doar din plăcerea de a fi acolo cu oameni liberi asemenea ei. Dar și din plăcerea de a putea alege la ce mese să ia comenzi sau nu. Mai mult “nu”. Continuarea

4,155 cititori

Întotdeauna se poate mai rău

Omul care îmi face semn unde să parchez pe Academiei mă ghidează vorbind ușor. Are o voce cu o tonalitate înaltă, plăcută.

– Gata, gata, că sunteți prea aproape de stâlp. Perfect, lăsați-o așa!

Cobor și mă uit intrigat la el. E înalt, mult mai înalt decât mine, are niște cazmale de mâini bătătorite și muncite, iar barba și parul sunt de aceeași culoare, albe. Și cel mai ciudat e că nu pare genul de parcagiu care cu asta se ocupă. De fapt, pare cu totul și cu totul din alt film.

Continuarea

3,426 cititori

De azi sunt un om mai bun. Și mai frumos, desigur!

Merg ușor spre birou, iar stropii de ploaie mi se zbat gingaș pe obraz. Îi las în voia lor și-i simt cum îmi desenează șanțuri imaginare pe față, în timp eu ce trag în piept cu nesaț aerul pur al zorilor de zi. Dansez ușor pe stradă după un ritm imaginar pe care-l fredonez ușor în gând. Apoi mă opresc în fața curții cu magnolii înflorite de peste drum și dau reverențios bună dimineața unui pisoi somnoros ce și-a ițit capul blănos prin gard și acum se uită la mine cu privirea lui dulce de atâta uimire.

E atâta lumină afară că nu mă pot opri sa n-o cuprind pe toată cu ochii mei larg deschiși care nu se mai satură să devoreze prezentul.

Continuarea

8,563 cititori

Mârletele de avion este o specie aparte

Am simțit, am simțit încă de când s-a oprit în dreptul meu și și-a pus geaca de piele în compartimentul de deasupra că urmează un zbor cumplit. Îmi spunea asta izul greu de transpirație stătută care venea spre mine dinspre toată ființa lui. Știți voi mirosul ăla împuțit care pare că are propria lui viață, care pare că ți se strecoară și ție prin toți porii de ai impresia că ai început să puți și tu? Ei bine, ăsta era.

Continuarea

2,688 cititori

Cum mi-am ratat, la mustață, vocația de parior

Acum vreo câtiva anișori, nu prea mulți, dar nici prea puțini, eram mai… ăăă… mai strâmtorat pe partea financiară. Pe genul că abia îmi ajungeau banii de la un salariu la altul, iar portofelul meu arata mai tot timpul ca un copil subnutrit suferind de rahitism: gol, dar umflat de la mărunțiș. Și n-aș zice că asta se întâmpla pentru că aș fi fost io din calea afară de cheltuitor, ci mai degrabă pentru că aveam un salariu din ăla umoristic. Adică te pufnea râsul dacă-ți spuneam cât câștig. Mă rog, tempi passati. Continuarea