1,639 cititori

Puterea obisnuintei

Blocul in care am copilarit, la Valcea, era cel mai tare din lume. Cel putin pentru mine si ceilalti douazeci-treizeci de copii care si-au inceput viata acolo. Trei scari, dispuse in forma de “U”, saizeci de apartamente si o gramada de copii lasati, liberi, la joaca. Vara, cel putin, cred ca erau zile in care ne strangeam peste treizeci. Voi aveti idee cum e sa spui un banc si sa rada peste treizeci de oameni? Pai iese lumea la geamuri sa vada ce s-a intamplat. Cred ca de acolo mi se trage ca pot sa vorbesc in public, fara emotii.

Evident ca la o asa densitate de populatie, nu au cum sa lipseasca povestile misto. Cele care ne fac sa radem si acum, cand ni le aducem aminte. Nu ai cum sa uiti ca o vara intreaga i-am scos siguranta de la panoul de pe scara, cel comun, aceluiasi individ. Continuarea

3,530 cititori

A la francaise

Ziceam sa va mai povestesc chestii de pe unde mi-au mai umblat picioarele.

2008, Steaua joaca la Lyon, in grupele Champions League. De data asta stiam din timp ca o sa merg la meci. Asa ca am avut vreme berechet sa-mi caut cazare si bilet de avion. Doar ca, exact cand trebuia sa merg eu, dragutii de la blue-air au hotarat sa „scoata” cursa de Lyon. Pai si eu cum mama naibii mai ajung, ha? Tot cu avionul, doar ca la Paris. Si, pentru ca tot nu mersesem niciodata, din Orasul Luminilor la Lyon, cu TGV-ul. Cu drumul o rezolvasem.

Ce facem cu cazarea? Pai cu cazarea am facut cea mai buna treaba. Mi-am rezervat, cu 80 de euro/noapte, un single la cel mai tare hotel in care am stat in viata mea. Nu vreau sa le fac reclama, nu cred ca sunt nici in pozitia de a face cuiva publicitate, dar eu m-am simtit acolo ca in Paradis. Sa va mai spun ca la receptie aceeasi noapte de cazare costa 345 de euro? Nu stiu cum naiba am prins-o la banii aia, dar chiar atat a fost. Cred ca mai am pe undeva si factura de la agentie. Mda, acum cautam sa va pun link catre hotel si observ ca a fost preluat de crowne plaza. Sa inteleg ca nu le-a mers prea bine cu preturile mici? Sau cu alea mari? Continuarea

6,362 cititori

Partidul, Ceauşescu, România

Mă lovesc din ce în ce mai des de oameni care, deși nu trăit o zi din acele timpuri (sau atât de puțin că nu-și amintesc mai nimic), susțin sus și tare că “înainte era mai bine”. Şi aș vrea să scriu un pic pe acest subiect: era mai bine sau mai rău înainte de ’89?

Da, pentru noi, cei care am trăit din plin pe vremea lui Ceaușescu, pare bizar să-ţi se aducă aminte ce bine era. Şi, ca să nu avem discuții, vă spun exact cum stăteau lucrurile în cazul meu. Maică-mea era profă de română. Deci ridica lună de lună un salariu în jur de 3000 de lei. Mai făcea şi “meditații” la greu. Adică mai producea măcar încă pe atât. Să nu mai vorbim de țigări, dulciuri, fructe, carne și ce mai pica în sesiunile de examene (treapta întâi și bac).

Taică-meu, inginer chimist, salariul peste 4000. Şi cred că era binișor peste suma asta, pentru că mereu auzeam discuții, între el şi maică-mea, pe tema “la voi nu se mai dau fluturașii de slariu?”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, total neintenționat, am găsit unde-și ținea rezerva strategică “pentru reparaţii la maşină” (așa a motivat el). Era un purcoi de bani acolo, vreo 8000 de lei. Aşadar, bani aveam, mașină era, ai fi zis că nu lipsea nimic. Aiurea!

După ce mai suspină lumea? Ah, da, aveam și tv color (am făcut un efort de gândire și mi-am adus aminte cum se chema: “Elcrom”). Primise taică-meu aprobare să cumpere unul, ca recompesă pentru că secția condusă de el îndeplinise nu știu ce obiective mărețe. Pentru cei care nu înțelegeți, televizoarele color nu se găseau în comerț. Nu te duceai la retailer-ul de electronice din mall și îți alegeai modelul. Se cumpărau, da, dar numai cu aprobări speciale primite de la “stapanire”. Cool, nu?

mihai_vasilescu_elcrom

sursa foto

Cam astea erau părțile bune pe care mi le aduc aminte. Şi cazul meu este unul aproape fericit, după cum se poate observa. Acum haideți să vedem ce puteai, sau mai bine zis ce nu puteai, să faci cu banii.

Pentru început, s-o lămurim pe asta cu mâncarea. Cred că este cea mai importantă, pen’ca după cum arată coșurile de cumpărături ale celor pe care-i văd în jurul meu la super-market, avem încă foamea în celule.

Ai mei aveau relații. Fără aşa ceva, aveai toate şansele să mori de foame. Motiv pentru care, în afară de frigider, acasă mai aveam şi o ladă frigorifică în casă (din aia mare) care era în permanență plină cu haleală, preponderent carne. Aproape toată lumea avea lăzi din astea frigorifice. De ce? Păi dacă făceai rost de pe undeva de 50 de kilograme de carne, cum rezolvai? Trebuia să fii pregătit în permanenţă şi să ai unde depozita dacă produceai ceva.

Deci nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame. Dar, una e să nu suferi de foame și cu totul altceva să-ți poți deschide o ciocolată la orice oră din zi și din noapte, atunci când ai tu chef. Hai să vă povestesc ceva. Un bun prieten al părinților mei a fost în interes de serviciu în Germania. Şi vorbesc de aia Federală. În seara când s-a întors, eram toți trei la el acasă, să auzim poveștile despre “cum e la capitaliştii ăia veroşi”. Şi a început omul să zică. Nu mai are rost să vi le spun aici, pentru că între timp s-a pierdut din valoarea momentului acela. Doar așa, reprezentativ, va spun ca se dusese și în ceea ce noi numim azi “super-market”. Şi când povestea că era “un raft lung de aici până la voi acasa” numai cu diferite tipuri de ciocolată, eu am gândit că minte, că nu are cum să existe așa ceva. Dar suna beton și nu era să mă bag eu, copil, în discuție.

mihai_vasilescu_raft

sursa foto

Discuţia a continuat şi mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Când a zis că “băi Aureliane (taică-meu) pâinea era gata feliată și băgată în ţiplă”, eu cu mintea mea de copil mi-am spus că “asta e prea gogonată. Or fi restul cum or fi, dar să zici că pâinea e gata feliată și în tiplă, e deja de domeniul fantasticului”. Şi cum să nu gândesc așa, când eu eram cel care mergea să ia rația de pâine. Mai țineți minte că se dădea pe cartelă? O jumătate de franzelă de cap de locuitor. Noi eram trei, așa că tanti de la centrul de vânzare mereu îmi tăia o pâine în două. Şi nemții o dădeau gata feliată şi băgată în țiplă??? Haida de!

mihai_vasilescu_paine

sursa foto

Că tot am vorbit despre pâine, iasă recapitulăm tot ce se dădea pe cartelă. Cel puțin, aşa se întâmpla în Vâlcea, pentru că erau diferite raționalizările de la județ la județ. Păi hai să vi le zic. Rații pe lună, da? Zahăr, un kilogram de persoană. Ulei, un litru de persoană. Făină, un kilogram, mălai la la fel. Pâinea şi laptele la fel, doar că erau raţii zilnice. În Vâlcea nu se dădea carne. Ţinea de noroc şi abilități sau stat câte o zi întreagă la coadă, ca să găsești câte ceva. Nu știu dacă e clar, la coadă te aşezai doar dacă “se băga” câte ceva. Dar asta se întâmpla rar de tot, spre deloc. Iar cozile erau din alea meseriaşe, cu urlete și bătăi, o placere să te nimereşti acolo.

Îmi povestesc colegii din București că pe aici ar mai fi existat și niște cartele pentru salam. Cam 300 de grame pe cap de “vită furajată”. Pe care, atenție mare, obligatoriu ți-l feliau că să nu cumva să faci stocuri. WTF!

mihai_vasilescu_salam

sursa foto

Mai știe cineva cum arătau “alimentarele”? Magazinele cu rafturile alea lungi, pline de cutii cu “creveţi” vietnamezi (măcar de-ar fi fost crustaceele în ele)? Sau cu magiun de prune, făcut FĂRĂ ZAHĂR, pentru că de unde așa ceva? Dragilor, nu se găsea aproape NIMIC comestibil de cumpărat la liber. Până și vestitele “tacâmuri” de pui (gheare și gâturi) sau “adidaşi” de porc (copitele) erau cu stat la coadă și bătaie. Dacă erau.

mihai_vasilescu_coada

sursa foto

Voi vă daţi seamă că se stătea la coadă şi la hârtie igienică? Sau la șervețele? Bine, normal, dacă aveai noroc să “bage” aşa ceva. Sau la lame de râs. Sau la ……………. ,puneți voi ce vreți pe linia punctată, pentru că nu se găsea NIMIC!

Eu eram copil sau adolescent și găseam mâncarea direct în farfurie. Dar eforturile să ajungă acolo erau imense. Relațiile alea nu apăreau, așa, din senin. Şi cu toate “pilele”, tot pe furiș se aduceau produsele. Oamenii ăia, care-ți înlesneau procurarea lor, își riscau posturile. Îmi aduc aminte și acum de un porc întreg pe care îl “produsese” taică-meu și pe care l-a ținut în portbagaj (noroc ca era iarnă) până s-a făcut noapte și a putut să-l care în casă.

Poate credeți că este exagerare sau glumă, dar era sport național să faci reclamații către miliție, securitate sau partid. Oamenii se fereau și de umbra lor.

Cu televizorul color nu aveai ce să faci, dacă te limitai la ce-ţi oferea televiziunea română. Erau două ore și jumătate de program zilnic, cu telejurnal și alte aberații, la care nu se putea uita nimeni. Duminica era singura zi cu ceva la care te-ai mai fi putut bucura. Dar infim, cu porția. Ce să vă zic? Că erau 15 minute de desene animate, pe care le așteptam câte o săptămâna întrega? A propos, să nu uit, sâmbăta era zi lucrătoare! Aşa că toţi cei care o ard pe la mall în weekend-uri s-ar fi dus la școală sau la muncă. Luaţi-o p-asta! Duminica era singura zi de odihnă a proletarului român. Cred ca nu vă suna prea bine în condiţiile în care acum se încep weekend-urile de vineri seară, nu? Pentru conformitate, iată cam ce se putea urmări la televizor într-o zi obişnuită din cursul săptămânii și într-o duminică.

mihai_vasilescu_programtv1 mihai_vasilescu_programtv2

sursa foto

Desigur, mai existau variantele “video” și “parabolică”. Doar că nu erau la îndemâna oricui. Mai țineți minte cât costa un video pe piața neagră? Va spun eu. Un video-recorder ajungea și la 70.000 de lei. Adică fix cât o mașină nouă. Un video-player se ducea și el pe la 25.000. Ai mei nu au fost dispuși să dea banii ăștia niciodată. Dar să ziceam că-i dădeai. Casete găseai “din parţi”. Era o întreagă filieră care se ocupă cu așa ceva. Dar la un moment dat tot începeau să se repete filmele. Cu “parabolica” era şi mai problematic. Nea Nicu nu prea le suporta şi riscai să fii catalogat ca “element subversiv” cu una din aia pe balcon.

Să mai amintesc că nu găseai nimic, care azi ar fi catalogat drept cool sau trendy, de îmbrăcat? Magazinele cu haine, toate de stat, aveau niște “nenorociri” la vânzare. De unde blugi? De unde “adidaşi”? De unde toată colecția asta “haute-couture” pe care o vezi în zilele noastre defilând pe străzi?

Toate erau de pe piața neagră, dar nici așa nu găseai. Şi când făceai rost, trebuia să dai 2000 de lei pe o pereche de adidași sau pe una de blugi.

Cred că este inutil să vorbesc despre social-politic. Despre libertate, despre toate celelalte aspecte, care azi ni se par perfect normale, iar atunci erau de neatins.

M-am lungit prea mult. Aș putea să scriu două zile și tot nu aș termina. Da, eu înțeleg foarte bine că mulți erau copii sau foarte tineri și e normal să fie nostalgici. Dar cred că, de fapt, după asta tânjesc. Ne vrem copilăria, adolescența sau tinerețea (după caz) înapoi. Nicidecum vremurile acelea pe care eu nu le-aș mai vrea întoarse cu niciun chip. Cred că asta confundă, de fapt, cei care spun că: “înainte era mai bine”.

Daca aveţi chef şi timp, vă aştept cu poveştile voastre de pe vremea aia.

mihai_vasilescu_ceausescu

sursa foto

 

3,048 cititori

Vacanta Turcia – continuare

Revenim in Turcia. Am ajuns la Canakkale, am trecut cu bacul, am mancat, am dormit, am schimbat stopul spart, am plecat spre Kusadasi. Mi-a placut, dar tare de tot, ca am mers vreo saizeci de kilometri pe o autostrada noua, abia o dadusera in folosinta turcii. Cred ca despre Izmir-Ankara este vorba. E misto rau. N-am vazut asa ceva prin nicio tara pe unde m-am mai preumblat cu masina.

La un moment dat, n-am avut de lucru si m-am ratacit din nou. De data asta nu mai aveam pe nimeni dupa noi si am crezut ca m-am intors de-a binelea in timp. Dar nu asa cu zece-cinspe ani. Oameni buni, am ajuns intr-un sat din ala in care ai impresia ca totul s-a oprit la sfarsit de secol nouaspe – inceput de secol douazeci. Toate, dar absolut toate femeile de acolo erau imbracate in voaluri din alea care acopereau tot (burqa, parca). Continuarea

2,432 cititori

Ca tot ne pregatim de vacanta: Turcia

Hai ca agentiile deja au inceput cu early-booking-urile. Ma gandeam sa va pun aici parerea pe care mi-am format-o despre Turcia. Poate va ajuta sau va influenteaza. Sa stiti ca nu e reclama, ei m-au ajutat in toate iesirile mele din tara.

La mine treaba functioneaza asa. Daca am fost intr-un loc si m-am simtit bine, il mai incerc inca o data. Sa vad daca nu m-am inselat cumva. Asa ca, am binevoit sa ma duc in Turcia de doua ori, in acelasi loc: Hotel Surmeli, Efes, Kusadasi. Da, din pacate nu am reusit sa alegem Antalya. Si n-o sa ma apuc acum sa debitez tampenii de genul ca e prea cald si marea are nu stiu ce. Motivul era cel clasic: nu am avut „cascaval”  pentru Antalya. Voiam sa stau la cinci stele. Ceea ce insemna de doua ori mai scump ca la Kusadasi. Necastigator. Continuarea

1,223 cititori

De pe margine se vede mai bine

Intr-o duminica de vara, pe vremea cand mai ieseam si noi la fotbal, stateam cu spor „pe bara” si admiram cu abnegatie driblinguri si pase reusite. Ne-am fi bagat si noi la joc, dar pentru ca terenul unde prestam de obicei era ocupat, lustruiam de zor niste gardulete de metal. Astepatand sa se mai plicitseasca mingicarii.

Ti-ai gasit, de-ai dracului parca se indarjeau la joc. Bine, avusesem si-un pic de ghinion. In dupa-amiaza aia se stranseserea la fotbal „baietii” mai mari ca noi cu o generatie. Nu prea mergea sa te duci sa le-o dai pe-aia cu „hai ca ati jucat destul, mai intram si noi”. Lucru perfect posibil dealtfel, daca pe teren s-ar fi aflat niste unii mai mici ca noi. Da’ nu erau, asa ca inghiteam in sec si asteptam sa-si spuna varsta cuvantul. Ce varsta nene, erau aia ca hraniti cu jaratec. Presing, demarcari, pase ca la prima tinerete. Continuarea

2,984 cititori

Prego signore, benvenuti a Roma!

Eram in 2009. Cand am aflat, cu doar doua zile inainte de plecare, ca urmeaza sa merg la Roma, sa vad finala Champions League (Barca contra Man Utd.. Cristiano Rondaldo inca era la MU, dar le-a scos ala micu’, Messi, fotbalul din cap. Asta, independent de vointa mea, care ma rugam pentru prelungiri si unspe metri. A intrat si Giggs la un moment dat, dar nu e ceva nou, nu? Pe galez l-a prins jucand si raposatul Gica Petrescu, cand era copil).

mihai_vasilescu_giggs

Sursa foto

Deci, doua zile pana la marele meci, si cazare nexam. Da-i si cauta pe toate site-urile din lume. Continuarea

2,929 cititori

Viata continua (partea materială).

Continuarea articolului de ieri.

Ai lăsat plânsul în grija celor din jur. Pentru tine, de a doua zi, incepe “balul”. Alergătura dupa hartoage. Suntem in Romania, deci va puteti imagina ce înseamnă asta. Tot ceea ce scriu mai jos este menit sa-i ajute pe cei care se trezesc loviti de un eveniment asemănător.

Desi teoretic circumstantele nu mi-ar permite, voi folosi totusi expresia “am avut si noroc”. De ce zic asta? Pentru ca toata vara, al meu tată a avut ca principal obiectiv, sa-si termine locul de veci (să nu mă întrebați de ce. Asa a simțit el ca trebuie făcut. Şi eu mă întreb dacă nu cumva a știut că urmează să plece). Deshumari, înhumari, aprobări si para-aprobări. De tot ce înseamnă mormânt, se ocupase el. Nu stiu dacă realizati ce înseamnă asta si de ce pot afirma ca a fost si noroc. Cum ar fi fost sa am de alergat si dupa toate hârtiile astea? Continuarea

1,541 cititori

Viata continua (partea emotională).

Dupa ce ne nastem, singura certitudine pe care o avem in viata, este aceea ca vom muri. Cu toate acestea, crestem si ne dezvoltam, cu moartea, ca subiect tabu. Cu frică si superstitii inutile. O sa incerc sa sparg un pic aceste limite.

E o zi obisnuita, la birou. Se face ora 15.00 si te gândești cu groaza ca ai ramas fără tigari si ar cam trebui sa iesi sa infrunti gerul, ca sa linistesti pardalnica aia de lipsa de nicotina.

Iti suna telefonul. Vestea pe care o primesti, te lasa in stare de soc. Scuturi capul si te întrebi daca e o glumă proasta. Plânsul prelung de la celălalt capăt al firului, iti confirma ca nu este. Socul este infernal pentru ca ABSOLUT nimic nu anunta asta. E pur si simplu ca un trăznet. Tatăl meu a murit râzând, la masă. Intr-un minut. Continuarea

2,496 cititori

Glume de dincolo.

Sunt pe aici. Usor, usor imi revin si ii ajut si pe cei din jur sa treaca peste clipele grele. Tata a plecat si de acum trebuie să invatam sa ne uitam unii la altii si fără el.

Până una-alta, trebuie sa va zic ceva ce-o sa va cam puna pe gânduri. Sau nu. Doar de voi depinde.

Prima zi fără el a fost grea. E nasol sa stii ca l-ai lasat in pământul ala înghetat si ca n-o sa-l mai vezi niciodată.

Am ajuns seara acasă cam terminat. Mi-am dat drumul la televizor, ca sa reusesc sa adorm. Emisiunea aia a lui Capatos are niste proprietati soporifice extraordinare. Pe mine ma face sa adorm in maxim patruscinci de secunde. Ceea ce s-a si intamplat. Continuarea

2,975 cititori

Pentru tine, tata!

De-a lungul anilor am trecut prin toate genurile de experiențe. Şi bune și rele. El a fost acolo, lângă mine, mereu. Ştiți ce e ciudat? Nu-mi amintesc să-mi fi dat nici măcar o palmă. Cu toate astea, întotdeauna când făceam vreo tâmpenie, de el îmi era rușine și mă rugam să nu afle. Avea un fel de a se uita la mine, care mă desființa, când afla de vreo măgărie pe care-o săvârșisem. Şi n-au fost puține.

Ştia să se bucure. Îi sclipeau ochii și mustăcea mulțumit când reușea să-mi strecoare bani, fără știrea maica-mii, în studenție.

Cred că s-a bucurat mai mult decât mine, când mi-a făcut cadou primul ceas.

Prima mea mașină a fost cumpărată și datorită lui. A prețuit-o mai mult decât o făceam eu. El s-a dus și a ridicat epava turtită, din mijlocul zăpezii, fericit că nu pățisem nimic.

Ne-am certat și ne-am impăcat de atâtea ori, întotdeauna el făcea primul pas spre conciliere. De, cel mai deștept cedează.

L-am văzut plângând o singură dată. Când a murit Billy, copilul lui cu patru picioare.

Azi m-am despărtit de el. A plecat pe neașteptate. Rămas bun, tata! Te rog să-l pupi pe Billy din partea mea. Ştiu că sunteți împreună.

Mi-e dor de voi!

image