2,560 cititori

Apendicita spre Marele Manitou

Tre’ sa va povestesc, nu de alta dar multi dintre voi cam aveti urmasi si sa nu va ia prin surprindere. Eram in clasa a opta, fix in vacanta de iarna, cand venise matusa-mea pe la noi si mi-a adus o punga de caramele vietnameze. Care ati prins caramelele romanesti de pe vremuri, ar trebui sa stiti ca erau tari ca fierul. Dura o jumatate de ora buna sa dai gata una singura. Practic, nu se puteau manca. Ah, asta dupa ce te chinuiai alta jumatate de ora sa desprinzi hartia de pe ea. Dar nu reuseai niciodata s-o dezlipesti pe toata, ca-ti pierdeai rabdarea. Asa ca, am binevoit sa devorez instant toata punga cu „vietnameze” care se topeau in gura. Imediat dupa ce am halit-o pe ultima, a inceput sa ma „doara burta”. Continuarea

1,851 cititori

Vise, nene

Zilele trecute am trait sentimentul ala nasol pe care il ai dupa ce te trezesti, cand tocmai ai avut un vis in care se facea ca ai bani. Multi bani. De obicei ii gasesti. Stiti senzatia? Vi s-a intamplat vreodata? In primele clipe traiesti asa un amestec de confuzie cu bucurie. Apoi te dezmeticesti de tot si iti dai seama ca ai visat. Iti vine sa mori de nervi ca purcoiul ala de bani, care tocmai iti gadilase buricele degetelor s-a dus, nu mai e. E atat de nasol de zici ca i-ai pierdut cu adevarat. Ti-e asa o ciuda, ca te deprima.

mihai_vasilescu_somn_bani

sursa foto

Si de aici mi-au venit in minte toate cosmarurile care mi-au populat noptile. Nu stiu cum e la voi, dar eu de-a lungul vietii am avut cateva care s-au tot repetat. Ah, sa nu uit. Cica nu am visa in culori. Un cacat, cosmarul copilariei mele a fost orchestra ai carei componenti erau niste draci rosii Continuarea

2,189 cititori

Cum era sa-mi donez permisul

M-a pus naiba de-am dat peste un caine cu masina. Na, mi-a parut rau si de animal, ca l-am facut pilaf, dar de masinuta mea mi s-a rupt inima. Noroc ca patrupedul era de talie mai mica si nu mi-a sarit airbag-ul in nas. Ca mai umblam si cu mufa umflata doua saptamani. Da’ au binevoit sa se sparga grila din bara, un scut de protectie si radiatorul pentru aer conditionat. Prin urmare am luat calea service-ului, pentru deviz. Si cum pe Megane-ul meu l-am tinut pana acum numai cu piese originale si manopera de la service autorizat, m-am dus acolo unde mergeam de obicei, la Meridian.

Baga oamenii masina pe rampa, se uita la stricaciuni si iese devizul. Cu tot cu manopera 3900 de lei (treizecisinoua de milioane, ca poate nu intelege toata lumea). Nu stiu cum e situatia la voi, dar pe mine nu ma dau banii afara din casa. Am zis „multumesc frumos,  ma gandesc si revin”. Continuarea

975 cititori

Somnoroase pasarele, noapte buna

Ca tot m-am apucat de povesti din copilarie. Pe cand o scriam pe asta, mi-am mai adus aminte una. V-am spus ca eram multi in blocul in care am copilarit. Ei bine, avem si ceva fete pe acolo, o gramada. Chiar la mine pe scara, de o varsta cu mine si cu prietenul Valjean aveam o amica, Mihaela. Crescuseram impreuna, ne intelegeam bine. Parintii le cumparasera ei si sora-sii, pe post de animal de companie, niste canari. Doi la numar. Cred ca erau un el si o ea. Fratilor, erau mandria familiei pasaricile alea (canarii, nu fiicele). Facusera rost de o colivie uriasa (acum chiar stau sa ma intreb de unde, ca pe vremea cealalta era mai subtire cu pet-shop-urile) si pusesera micutii la cantat si inmultit.

Si ce fericire era in familie. Se auzeau ciripiturile din balcon, in jumate de cartier. Continuarea

1,760 cititori

Puiul

Unul din prietenii alaturi de care am crescut s-a ales la un moment dat cu porecla ce avea sa-i ramana pe post de nume, toata viata. Stiti voi, genul ala de nickname, din cauza (sau datorita, naiba stie ce se potiveste) caruia lumea efectiv nici nu-ti stie numele adevarat. Iar pentru noi astia care ne mai prindeam si degetele in cate o carte, noul lui nume avea o conotatie si mai data dracului. Bref, nu stiu de unde si cum, dar omul s-a trezit ca toata lumea ii spune Valjean. Intre timp ar fi trebuit trecut si in buletin, pentru ca si in ziua de azi toata lumea il striga la fel.

Si ca sa se potriveasca mai bine cu noua si infricosatoarea lui porecla, prietena lui din acele timpuri imemoriale, a gasit de cuviinta sa-i faca un cadou cum nu se poate mai nimerit: un pui. Continuarea

15,303 cititori

Lăsatul de lăsat de fumat (sau cum poţi dovedi că eşti bou)

Mark Twain spunea că cel mai ușor lucru din lume este să te lași de fumat. El a făcut-o de mii de ori.

Aș fi vrut să vă povestesc câte ceva despre treaba asta. Cred că am și eu o oarecare experiență.

Am făcut cunoștință cu tutunul în clasa a patra. Eu și încă un tălâmb de aceeași vârstă ne-am cumpărat un pachet de Carpați, ne-am ascuns bine de tot în spatele unei școli și ne-am pus pe pufăit. Dacă vă întrebați cum de ne-a vândut ăla țigările, înseamnă că ați copilărit mai încoace, spre anii ăștia. Pe vremea cealaltă toți părinții își trimiteau copiii după țigări, nu era nicio problemă. În zilele noastre cică s-a rezolvat asta cu fumatul copiilor și adolescenților. Vânzătorul nu are voie să le dea dacă au sub optsprezece ani. Mda, ce-i drept, nu am mai văzut niciun adolescent fumând. Sau beat. Problem solved.

Mă rog, deci eu și cu Crocu ne retrăsesem discret ca să decoperim deliciile tutunului. Și tare uimiți am mai fost când am văzut că nu e nimic fun. După ce am reușit să ne revenim din tuse și amețeală, am aruncat dracului pachetul ăla de Carpați și ne-am văzut de copilăria noastră smokeless.

Dar, până la urmă a venit și clasa a noua. Altă vârstă, alte distracții, alte priorități. Acum trebuia să fiu meseriaș (sinonimul arhaic și regional al lui „cool”). Așa că n-au mai avut nicio importantă gustul împuțit de tutun sau tusea. Am furat un pachet de BT de la mama și a doua zi, în prima pauză, mi-am aprins tacticos o țigară. Apoi mi-am trăit sfertul de oră de celebritate. Eram un soi de bad-guy sau ceva. Deci funcționa. Așa că i-am dat bătaie mai departe, cu încredere. De aici până la dependență pasul a fost foarte mic.

Și am tot fumat. Eu și țigara eram practic nedespărțiți. Nu mă puteam imagina fără ea în nicio împrejurare. Fără mâncare mai rămâneam (în studenție) dar fără țigări, niciodată. De ultimii bani, întotdeauna prefeream să-mi iau țigări, nicidecum haleală. Țigara era un fel de extensie a mea.

Nu cochetasem niciodată cu gândul de a mă lăsa, deși auzeam discuții în jurul meu. Oamenii se contraziceau asupra diverselor modalități de a renunța la tutun. Ba că e bine să le reduci treptat, ba că plasturi, ba că trebuie să te lași brusc. Totul susținut cu argumente și tot felul de studii mai mult sau mai puțin veridice. Discuții în care nu mă băgam niciodată pentru că nu aveam nici cea mai mică intenție să mă las. Eram totuși oarecum de acord cu cei care ziceau că e recomandat să te lași de tot, să nu le mai atingi deloc, dacă vrei să reușești.

A fost nevoie să treacă cinsprezece ani de la prima țigară, ca să cochetez cu gândul de a mă lăsa de fumat. L-am luat, l-am analizat și dintr-o dată mi-am spus că, gata, mă las. Nu mă întrebați ce m-a făcut să ajung la concluzia asta. Nu am avut vreo motivație aparte. Pur și simplu așa mi-a venit.

De obicei treaba cu renunțatul la fumat se întâmplă cam așa: „de luni nu mai fumez” sau „ de la 1 Ianuarie nu mai fumez”. Și de cele mai multe ori nu funcționează. Eu am luat decizia în Noiembrie și am stabilit că ziua Z o să fie în prima luni a noului an. Așa că am avut aproape două luni să mă obișnuiesc cu ideea.

Și a venit și clipa respectivă. Țin minte că mi-am aprins ultima țigară duminică la ora 23.40. Am fumat-o, am pus restul pachetului în bibliotecă și m-am culcat, așteptând cu emoție prima dimineață fără tutun.

Au fost crunte primele două săptămâni. Aveam un soi de vâjâială în creier pe care o duceam în permanență după mine. Dacă mișcăm repede din cap stânga-dreapta, amețeam, la propriu. Din a treia săptămâna senzațiile parcă n-au mai fost așa de acute. Iar după o luna, o luna și jumătate, organismul s-a obișnuit aproape complet fără doza de nicotină.

Pe scurt, nu am mai pus țigară în gură vreme de cinci ani! Nu o lună, nu două, nu trei. Cinci ani de zile nu am atins vreo țigară. Nici măcar eu nu am crezut că o să mă mai reapuc vreodată. Deși, undeva acolo în mine, suferam teribil. Cred că n-a dispărut niciodată complet dorința. Era acolo și aștepta doar un semn. Pe care, că un cretin ce mă aflu, l-am dat. Și acum o să vă vorbesc despre ceea ce de obicei nu prea auziți. Pentru că toată lumea se laudă cu lăsatul de fumat, nimeni nu mai zice și că s-a reapucat. Ei bine, eu vă voi spune și despre cum m-am lăsat de lăsatul de fumat.

Am început să ies din ce în ce mai des din țară. Iar călătoriile mele parcă nu erau trăite la savoarea maximă fără țigară. Prin urmare, într-un moment de totală neinspirație, am hotărât că voi fuma cu ocazia fiecărei treceri de graniță. Bine că nu am fost tâmpit până la capăt, aș fi putut să dau o fugă la Giurgiu în fiecare zi, să fumez juma’€™ de pachet și să mă întorc acasă. Măcar atât, Am făcut-o că la carte. De fiecare data când plecăm undeva, primul drum pe care îl făceam după ce ajungeam era să-mi cumpăr un pachet de țigări și o brichetă. Pe care le aruncam înainte de întoarcerea spre casă. Nu vă pot descrie senzația pe care am avut-o când stăteam cu fundul pe bordură, la Trocadero, mă uităm la Turnul Eiffel și mi-am aprins o țigară. Priceless!

Și treaba asta a tot ținut de câteva ori. Fumam numai cât eram ieșit din țară. Dar răscolisem monstrul numit dorință. Care și așa fusese acolo tot timpul ăsta, doar că era în stare latentă. Acum începusem să-l stârnesc din nou. Și a lovit. Câtă vreme am avut ieșiri scurte, de două-trei zile, n-a fost o problemă așa de mare. Reușeam să mă stăpânesc, deși îmi dădeam seama că am cam făcut o tâmpenie și crește dorința de a fuma din nou. Lovitura fatală mi-am dat-o când am plecat în concediu, în Turcia. Aproape două săptămâni de fumat zi de zi m-au dovedit. Când am intrat din nou în țară, cei cinci ani și jumătate de nefumat se duseserea pe apa Sâmbetei (era să zic pulii de suflet, dar m-am abținut). Practic de atunci fumez din nou.

Acum poate vă explicați titlul acestui articol. Pentru că „bou” este un cuvânt dulce față de ceea ce simt pentru mine, când mă gândesc cât de cretin am fost. Totuși, știu că o să vină un moment când voi avea din nou puterea și determinarea necesare să spun: din ziua X mă las de fumat. Îl aștept!

mihai_vasilescu_fumat3

sursa foto

 

1,608 cititori

Puterea obisnuintei

Blocul in care am copilarit, la Valcea, era cel mai tare din lume. Cel putin pentru mine si ceilalti douazeci-treizeci de copii care si-au inceput viata acolo. Trei scari, dispuse in forma de “U”, saizeci de apartamente si o gramada de copii lasati, liberi, la joaca. Vara, cel putin, cred ca erau zile in care ne strangeam peste treizeci. Voi aveti idee cum e sa spui un banc si sa rada peste treizeci de oameni? Pai iese lumea la geamuri sa vada ce s-a intamplat. Cred ca de acolo mi se trage ca pot sa vorbesc in public, fara emotii.

Evident ca la o asa densitate de populatie, nu au cum sa lipseasca povestile misto. Cele care ne fac sa radem si acum, cand ni le aducem aminte. Nu ai cum sa uiti ca o vara intreaga i-am scos siguranta de la panoul de pe scara, cel comun, aceluiasi individ. Continuarea

3,445 cititori

A la francaise

Ziceam sa va mai povestesc chestii de pe unde mi-au mai umblat picioarele.

2008, Steaua joaca la Lyon, in grupele Champions League. De data asta stiam din timp ca o sa merg la meci. Asa ca am avut vreme berechet sa-mi caut cazare si bilet de avion. Doar ca, exact cand trebuia sa merg eu, dragutii de la blue-air au hotarat sa „scoata” cursa de Lyon. Pai si eu cum mama naibii mai ajung, ha? Tot cu avionul, doar ca la Paris. Si, pentru ca tot nu mersesem niciodata, din Orasul Luminilor la Lyon, cu TGV-ul. Cu drumul o rezolvasem.

Ce facem cu cazarea? Pai cu cazarea am facut cea mai buna treaba. Mi-am rezervat, cu 80 de euro/noapte, un single la cel mai tare hotel in care am stat in viata mea. Nu vreau sa le fac reclama, nu cred ca sunt nici in pozitia de a face cuiva publicitate, dar eu m-am simtit acolo ca in Paradis. Sa va mai spun ca la receptie aceeasi noapte de cazare costa 345 de euro? Nu stiu cum naiba am prins-o la banii aia, dar chiar atat a fost. Cred ca mai am pe undeva si factura de la agentie. Mda, acum cautam sa va pun link catre hotel si observ ca a fost preluat de crowne plaza. Sa inteleg ca nu le-a mers prea bine cu preturile mici? Sau cu alea mari? Continuarea

6,278 cititori

Partidul, Ceauşescu, România

Mă lovesc din ce în ce mai des de oameni care, deși nu trăit o zi din acele timpuri (sau atât de puțin că nu-și amintesc mai nimic), susțin sus și tare că “înainte era mai bine”. Şi aș vrea să scriu un pic pe acest subiect: era mai bine sau mai rău înainte de ’89?

Da, pentru noi, cei care am trăit din plin pe vremea lui Ceaușescu, pare bizar să-ţi se aducă aminte ce bine era. Şi, ca să nu avem discuții, vă spun exact cum stăteau lucrurile în cazul meu. Maică-mea era profă de română. Deci ridica lună de lună un salariu în jur de 3000 de lei. Mai făcea şi “meditații” la greu. Adică mai producea măcar încă pe atât. Să nu mai vorbim de țigări, dulciuri, fructe, carne și ce mai pica în sesiunile de examene (treapta întâi și bac).

Taică-meu, inginer chimist, salariul peste 4000. Şi cred că era binișor peste suma asta, pentru că mereu auzeam discuții, între el şi maică-mea, pe tema “la voi nu se mai dau fluturașii de slariu?”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, total neintenționat, am găsit unde-și ținea rezerva strategică “pentru reparaţii la maşină” (așa a motivat el). Era un purcoi de bani acolo, vreo 8000 de lei. Aşadar, bani aveam, mașină era, ai fi zis că nu lipsea nimic. Aiurea!

După ce mai suspină lumea? Ah, da, aveam și tv color (am făcut un efort de gândire și mi-am adus aminte cum se chema: “Elcrom”). Primise taică-meu aprobare să cumpere unul, ca recompesă pentru că secția condusă de el îndeplinise nu știu ce obiective mărețe. Pentru cei care nu înțelegeți, televizoarele color nu se găseau în comerț. Nu te duceai la retailer-ul de electronice din mall și îți alegeai modelul. Se cumpărau, da, dar numai cu aprobări speciale primite de la “stapanire”. Cool, nu?

mihai_vasilescu_elcrom

sursa foto

Cam astea erau părțile bune pe care mi le aduc aminte. Şi cazul meu este unul aproape fericit, după cum se poate observa. Acum haideți să vedem ce puteai, sau mai bine zis ce nu puteai, să faci cu banii.

Pentru început, s-o lămurim pe asta cu mâncarea. Cred că este cea mai importantă, pen’ca după cum arată coșurile de cumpărături ale celor pe care-i văd în jurul meu la super-market, avem încă foamea în celule.

Ai mei aveau relații. Fără aşa ceva, aveai toate şansele să mori de foame. Motiv pentru care, în afară de frigider, acasă mai aveam şi o ladă frigorifică în casă (din aia mare) care era în permanență plină cu haleală, preponderent carne. Aproape toată lumea avea lăzi din astea frigorifice. De ce? Păi dacă făceai rost de pe undeva de 50 de kilograme de carne, cum rezolvai? Trebuia să fii pregătit în permanenţă şi să ai unde depozita dacă produceai ceva.

Deci nu-mi aduc aminte să fi suferit de foame. Dar, una e să nu suferi de foame și cu totul altceva să-ți poți deschide o ciocolată la orice oră din zi și din noapte, atunci când ai tu chef. Hai să vă povestesc ceva. Un bun prieten al părinților mei a fost în interes de serviciu în Germania. Şi vorbesc de aia Federală. În seara când s-a întors, eram toți trei la el acasă, să auzim poveștile despre “cum e la capitaliştii ăia veroşi”. Şi a început omul să zică. Nu mai are rost să vi le spun aici, pentru că între timp s-a pierdut din valoarea momentului acela. Doar așa, reprezentativ, va spun ca se dusese și în ceea ce noi numim azi “super-market”. Şi când povestea că era “un raft lung de aici până la voi acasa” numai cu diferite tipuri de ciocolată, eu am gândit că minte, că nu are cum să existe așa ceva. Dar suna beton și nu era să mă bag eu, copil, în discuție.

mihai_vasilescu_raft

sursa foto

Discuţia a continuat şi mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Când a zis că “băi Aureliane (taică-meu) pâinea era gata feliată și băgată în ţiplă”, eu cu mintea mea de copil mi-am spus că “asta e prea gogonată. Or fi restul cum or fi, dar să zici că pâinea e gata feliată și în tiplă, e deja de domeniul fantasticului”. Şi cum să nu gândesc așa, când eu eram cel care mergea să ia rația de pâine. Mai țineți minte că se dădea pe cartelă? O jumătate de franzelă de cap de locuitor. Noi eram trei, așa că tanti de la centrul de vânzare mereu îmi tăia o pâine în două. Şi nemții o dădeau gata feliată şi băgată în țiplă??? Haida de!

mihai_vasilescu_paine

sursa foto

Că tot am vorbit despre pâine, iasă recapitulăm tot ce se dădea pe cartelă. Cel puțin, aşa se întâmpla în Vâlcea, pentru că erau diferite raționalizările de la județ la județ. Păi hai să vi le zic. Rații pe lună, da? Zahăr, un kilogram de persoană. Ulei, un litru de persoană. Făină, un kilogram, mălai la la fel. Pâinea şi laptele la fel, doar că erau raţii zilnice. În Vâlcea nu se dădea carne. Ţinea de noroc şi abilități sau stat câte o zi întreagă la coadă, ca să găsești câte ceva. Nu știu dacă e clar, la coadă te aşezai doar dacă “se băga” câte ceva. Dar asta se întâmpla rar de tot, spre deloc. Iar cozile erau din alea meseriaşe, cu urlete și bătăi, o placere să te nimereşti acolo.

Îmi povestesc colegii din București că pe aici ar mai fi existat și niște cartele pentru salam. Cam 300 de grame pe cap de “vită furajată”. Pe care, atenție mare, obligatoriu ți-l feliau că să nu cumva să faci stocuri. WTF!

mihai_vasilescu_salam

sursa foto

Mai știe cineva cum arătau “alimentarele”? Magazinele cu rafturile alea lungi, pline de cutii cu “creveţi” vietnamezi (măcar de-ar fi fost crustaceele în ele)? Sau cu magiun de prune, făcut FĂRĂ ZAHĂR, pentru că de unde așa ceva? Dragilor, nu se găsea aproape NIMIC comestibil de cumpărat la liber. Până și vestitele “tacâmuri” de pui (gheare și gâturi) sau “adidaşi” de porc (copitele) erau cu stat la coadă și bătaie. Dacă erau.

mihai_vasilescu_coada

sursa foto

Voi vă daţi seamă că se stătea la coadă şi la hârtie igienică? Sau la șervețele? Bine, normal, dacă aveai noroc să “bage” aşa ceva. Sau la lame de râs. Sau la ……………. ,puneți voi ce vreți pe linia punctată, pentru că nu se găsea NIMIC!

Eu eram copil sau adolescent și găseam mâncarea direct în farfurie. Dar eforturile să ajungă acolo erau imense. Relațiile alea nu apăreau, așa, din senin. Şi cu toate “pilele”, tot pe furiș se aduceau produsele. Oamenii ăia, care-ți înlesneau procurarea lor, își riscau posturile. Îmi aduc aminte și acum de un porc întreg pe care îl “produsese” taică-meu și pe care l-a ținut în portbagaj (noroc ca era iarnă) până s-a făcut noapte și a putut să-l care în casă.

Poate credeți că este exagerare sau glumă, dar era sport național să faci reclamații către miliție, securitate sau partid. Oamenii se fereau și de umbra lor.

Cu televizorul color nu aveai ce să faci, dacă te limitai la ce-ţi oferea televiziunea română. Erau două ore și jumătate de program zilnic, cu telejurnal și alte aberații, la care nu se putea uita nimeni. Duminica era singura zi cu ceva la care te-ai mai fi putut bucura. Dar infim, cu porția. Ce să vă zic? Că erau 15 minute de desene animate, pe care le așteptam câte o săptămâna întrega? A propos, să nu uit, sâmbăta era zi lucrătoare! Aşa că toţi cei care o ard pe la mall în weekend-uri s-ar fi dus la școală sau la muncă. Luaţi-o p-asta! Duminica era singura zi de odihnă a proletarului român. Cred ca nu vă suna prea bine în condiţiile în care acum se încep weekend-urile de vineri seară, nu? Pentru conformitate, iată cam ce se putea urmări la televizor într-o zi obişnuită din cursul săptămânii și într-o duminică.

mihai_vasilescu_programtv1 mihai_vasilescu_programtv2

sursa foto

Desigur, mai existau variantele “video” și “parabolică”. Doar că nu erau la îndemâna oricui. Mai țineți minte cât costa un video pe piața neagră? Va spun eu. Un video-recorder ajungea și la 70.000 de lei. Adică fix cât o mașină nouă. Un video-player se ducea și el pe la 25.000. Ai mei nu au fost dispuși să dea banii ăștia niciodată. Dar să ziceam că-i dădeai. Casete găseai “din parţi”. Era o întreagă filieră care se ocupă cu așa ceva. Dar la un moment dat tot începeau să se repete filmele. Cu “parabolica” era şi mai problematic. Nea Nicu nu prea le suporta şi riscai să fii catalogat ca “element subversiv” cu una din aia pe balcon.

Să mai amintesc că nu găseai nimic, care azi ar fi catalogat drept cool sau trendy, de îmbrăcat? Magazinele cu haine, toate de stat, aveau niște “nenorociri” la vânzare. De unde blugi? De unde “adidaşi”? De unde toată colecția asta “haute-couture” pe care o vezi în zilele noastre defilând pe străzi?

Toate erau de pe piața neagră, dar nici așa nu găseai. Şi când făceai rost, trebuia să dai 2000 de lei pe o pereche de adidași sau pe una de blugi.

Cred că este inutil să vorbesc despre social-politic. Despre libertate, despre toate celelalte aspecte, care azi ni se par perfect normale, iar atunci erau de neatins.

M-am lungit prea mult. Aș putea să scriu două zile și tot nu aș termina. Da, eu înțeleg foarte bine că mulți erau copii sau foarte tineri și e normal să fie nostalgici. Dar cred că, de fapt, după asta tânjesc. Ne vrem copilăria, adolescența sau tinerețea (după caz) înapoi. Nicidecum vremurile acelea pe care eu nu le-aș mai vrea întoarse cu niciun chip. Cred că asta confundă, de fapt, cei care spun că: “înainte era mai bine”.

Daca aveţi chef şi timp, vă aştept cu poveştile voastre de pe vremea aia.

mihai_vasilescu_ceausescu

sursa foto

 

2,971 cititori

Vacanta Turcia – continuare

Revenim in Turcia. Am ajuns la Canakkale, am trecut cu bacul, am mancat, am dormit, am schimbat stopul spart, am plecat spre Kusadasi. Mi-a placut, dar tare de tot, ca am mers vreo saizeci de kilometri pe o autostrada noua, abia o dadusera in folosinta turcii. Cred ca despre Izmir-Ankara este vorba. E misto rau. N-am vazut asa ceva prin nicio tara pe unde m-am mai preumblat cu masina.

La un moment dat, n-am avut de lucru si m-am ratacit din nou. De data asta nu mai aveam pe nimeni dupa noi si am crezut ca m-am intors de-a binelea in timp. Dar nu asa cu zece-cinspe ani. Oameni buni, am ajuns intr-un sat din ala in care ai impresia ca totul s-a oprit la sfarsit de secol nouaspe – inceput de secol douazeci. Toate, dar absolut toate femeile de acolo erau imbracate in voaluri din alea care acopereau tot (burqa, parca). Continuarea

2,366 cititori

Ca tot ne pregatim de vacanta: Turcia

Hai ca agentiile deja au inceput cu early-booking-urile. Ma gandeam sa va pun aici parerea pe care mi-am format-o despre Turcia. Poate va ajuta sau va influenteaza. Sa stiti ca nu e reclama, ei m-au ajutat in toate iesirile mele din tara.

La mine treaba functioneaza asa. Daca am fost intr-un loc si m-am simtit bine, il mai incerc inca o data. Sa vad daca nu m-am inselat cumva. Asa ca, am binevoit sa ma duc in Turcia de doua ori, in acelasi loc: Hotel Surmeli, Efes, Kusadasi. Da, din pacate nu am reusit sa alegem Antalya. Si n-o sa ma apuc acum sa debitez tampenii de genul ca e prea cald si marea are nu stiu ce. Motivul era cel clasic: nu am avut „cascaval”  pentru Antalya. Voiam sa stau la cinci stele. Ceea ce insemna de doua ori mai scump ca la Kusadasi. Necastigator. Continuarea