6,028 cititori

Pata maro

Azi o să vă povestesc una bucată boacănă pe care a făcut-o blogger-ul vostru preferat. Exact, despre mine este vorba, nu vă mai uitați ca disperații în browser.

Era tot o seară din asta friguroasă care te îmbie mai degrabă la stat sub pătură, dar am decis hotărât că este numai bună să mă duc să-mi mișc puținel hoitul în parc. Se întunecase deja bine de tot când am ajuns. Pentru ziua respectivă aveam “programate” trei ture de lac în Tineretului. Bune și-alea, decât nimic. De pe la prima așa, am început să simt un junghi mititel în vintre, combinat cu o ușoară senzație de balonare. Eh, mai trecusem prin d-astea, nu mă lăsam intimidat. A două tură mergea un picuţ mai greu. Junghiul devenise de-a dreptul insistent și balonarea aia nasoală îi ținea din plin isonul. Pe la sfârșitul ei situația era deja “umflată” rău.

Drept pentru care…hmmm…cum să va explic cât mai puţin “plastic”? M-am dat mai lângă un tufiș, sperând să “dezumflu” situația cu un “vânt”. Treabă pe care aș fi reușit-o, poate, dacă nu eram obosit și reflexele mele nu mai erau chiar ca într-o sâmbătă dimineață, când zaci în fotoliu, la televizor. Așa că, dragii mei, am reușit (cu brio) să mă cac pe mine. La propriu. Dezumflasem situația de tot și în cel mai prost mod posibil. Cum zic americanii, worst case scenario? Fix aşa. Acu’ nu mai era nici urmă de junghi și balonarea dispăruse ca prin famec. în schimb apăruse o mare pată. Maro. La mine, pe turul pantalonilor.

Ce era de făcut? Orice om normal la cap ar fi luat-o cătinel spre casă. Nu și eu. Nu cunoașteți cât de căpos sunt. Păi aveam trei ture de făcut, remember? Şi nu alergasem decât două. Cum era să plec acasă dacă mai aveam încă una? Nici gând. M-am gândit că e beznă afară, cine naiba să mă mai vadă? Așa că am purces să fac ultima tură. Oameni buni, atunci am înțeles, pe pielea mea, de ce trebuie dați bebelușii cu pudră de talc. Pentru că, ghiciți ce? M-am opărit de am mers crăcănat trei zile.

Mda, să vă mai povestesc că alergam de doi ani prin parcul ăla și nu văzusem în viața mea o mașină trecând prin el? Exact în seara aia a mers una 500 de metri în spatele meu! Rula încet, de voie, cu farurile aprinse. Adică vizibiltate maximă direct spre pata ce se lățea din ce în ce mai mult pe shortul meu. O plăcere, aveam impresia că şoferul râde cu lacrimi.

Să vă mai zic că am stat, la semaforul pentru pietoni, lângă două fete şi am auzit-o pe una dintre ele întrebând-o pe cealalata: fată, oare ce miroase în halul ăsta?

Nu vi le mai spun şi p-astea, că mă fac naibii de râs. Deşi am impresia că răul deja a fost făcut.

mihai_vasilescu_shit_happens

sursa foto

4,841 cititori

Primul interviu

Voi mai stiti pe unde si in ce conditii ati dat primul interviu pentru angajare ? Ca eu n-am cum sa-l uit pe al meu. Relativ proaspat venit in Bucuresti, am constatat ca banii de la ai mei se terminau cam repede. Dupa cateva zile sufla vantul prin buzunare. Ceea ce sa stiti ca nu este prea placut nici acum, cand mi se mai intampla, d-apai pentru un student ce avea de infruntat cruda capitala. Asa ca am hotarat ca ar trebui sa ma angajez sau ceva.

Dupa cateva zile de conspectat ziarele cu anunturi de profil, am gasit. Un magazin, ce vindea covoare, facea angajari. Perfect. A doua zi dimineata m-am prezentat la ei. Magazinul a avut, in anii ’90, o oarescare notorietate. Era in Piata Berzei si se numea “Pronto Padimex”. Continuarea

2,514 cititori

Minciuna in sistem binar

Nu mai stiu in ce an de facultate (doi sau trei) aveam ca materie „Informatica”. Ceva de genul Cobol sau Fortran. Ca n-am calcat pe la cursuri si seminarii e irelevant. Oricum, degeaba ma duceam. Partea proasta este ca pana la urma a venit si sesiunea. Cu tot cu examenul la informatica. Cunostintele mele tindeau vertiginos spre minus infinit. Sa facem niste „servite”, zic. Daca nu stiti ce sunt alea „servite”, am sa va rog (respectuos), sa parasiti blogul. Acum! Reveniti cand o sa aprofundez subiectul metempsihozei in opera lui Schopenhauer.

Aveam cursurile de la o colega. Se bateau campii cu gratie, pe model logic. Nimic de tocit, nimic de copiat. Cica ar fi trebuit sa te duca capul. Pe mine nu ma ducea. Asa ca, intr-un moment de adanca inspiratie, m-am uitat in calendar si am vazut ca mai sunt ceva mai mult de doua saptamani pana la exame. Asa ca, am hotarat sa nu ma mai barbieresc. Care e legatura ? Aparent niciuna.

In ziua „Z”, m-am imbracat frumusel cu blugii si sacoul negru. Continuarea

2,058 cititori

First love!

A fost prima mea iubire. Am placut-o de cand am vazut-o intaia oara. Numai ca eu eram copilandru, iar ea apartinea altuia. Dar asta nu m-a impiedicat sa ma uit cu jind dupa fundul ei. Am revazut-o multi ani mai tarziu. Apartinea altcuiva, mai imbatranise, dar se tinea tot bine. Atunci am hotarat ca trebuie sa fie a mea. Am strans din dinti, am rabdat si pana la urma am invins: a fost a mea. Nu pot sa va descriu senzatia pe care am avut-o cand am dus-o prima oara prin oras. Desi avea deja o varsta, era fasneata si inca infipta. Mie imi placea s-o „calaresc”, iar ea se lasa „calarita” cu placere. Aproape doi ani am fost nedespartiti. Continuarea

3,581 cititori

Mâna Domnului sfinţeşte arma

Sunt ceva ani de-atunci, dar povestea cred că rămane la fel de actuală, mai ales dacă arunc un ochi prin jur.

Ieșisem din casă cu câinele și o luasem pe direcția parc. Din față veneau doi polițiști care flancau un popă. Din motive cunoscute doar de el, Billy se oprește și începe să-l latre pe slujitorul domnului. Dar destul de agresiv, pe genul “dacă n-aş fi fost în lesă, acum deja îmi încercam colţii pe fund de slujbaş al bisericii”. L-am lăsat să latre, că nu aveam motive să stresez inutil animalul. Era în lesă, mai mult de dat din clanţă nu avea ce să facă. Dar dom’ părinte se oprește și se bagă în seamă: Continuarea

3,874 cititori

O tentativă eșuată de idilă

Nu mai știu în ce clasă s-a întâmplat. Oricum, la liceu. Era o iarnă fără zăpadă și ajunsesem prin București, într-o excursie de weekend. N-aș fi mers, da’ aveam o colegă care-mi plăcea mult. Și cum ea mergea, hop și eu după fundul dumneaei. Bine, eram puștani și cu totul alte vremuri, nu va gândiți la prostii. Pur și simplu voiam să miros aerul din preajma ei și să tatonez un picuț terenul. Poate, poate s-o lăsa c-un plimbat sub clar de luna, la întoarcerea în Vâlcea. Nu s-a lăsat.

Da’ eu aveam să aflu asta puțin mai încolo. Mai precis în a doua zi a excursiei. În prima, toate au fost bune și frumoase. Adică eu și colega cu pricina ne-am văzut fiecare de treaba lui. Cre’ca nu găseam momentul prielnic de atac sau ceva (nu pot să zic că eram tăntălău, mă fac naiba de râs). Da’ nu-i nimic, mai aveam încă două zile din excursie. Timp căcălau.

Așa că de-a doua zi am hotărât să încep învăluirea. Subtil. Și pe toate planurile. La ora aia nu auzisem de Sun Tzu, dar cred că ăsta, generalu’ chinez, era mic copil pe lângă mine. Țin minte că ne pregăteam să plecăm spre Antipa și coborâsem toți în parcare la Hotel Astoria, iar eu desfășurăm toată artileria grea: cărat de geantă (la ce dracu’ îi trebuia ca să meargă la muzeu ?!), mișto-uri grosolane la adesa celorlați pretendenți-concurenți, dat geaca jos ca să pun în evidență tricoul ăl nou cumpărat fix pentru excursia asta și altele la fel de “subtile”. Ce să mai vorbim, ați înțeles cam care era tabloul câmpului de luptă.

Când s-a auzit de undeva strigătul “băăă, a zis șoferul să urcăm, că plecam imediat”, m-am îndreptat hotărât spre “aleasă”, fiind decis să-i propun să stăm unul lângă celălalt în autocar. Acu’ poate vi se pare desuet, dar la ora aia treaba asta făcea cam cât o juma’ de cerere în căsătorie.

Am ajuns în fața ei și inima-mi bătea ca dracu’. Deja făcut pe mine, eram decis să amân propunerea pentru întoarcerea de la muzeu. Dar mi-a scurtat ea zbuciumul. S-a uitat la mine, a zâmbit, ochii i s-au luminat (ufff, am răsuflat ușurat, hai că e de bine) și apoi a rostit cu nesfârșită blândețe în glas:

-Auzi, zice (ce-i drept, bună întrebarea, pentru că îmi simțeam timpanele bubuind), vezi că ai un muc pe obraz!

Mai are rost să povestesc mai departe ? Da, chiar aveam un mare muc pe obraz. Iar amintirile mele, legate de colega respectivă, se împart în două categorii: “înainte” și “după” pârdalnica aia de secreție vâscoasă care poartă numele popular de “muc”.

mihai_vasilescu_muc

sursa foto

35,959 cititori

Cum am slăbit 50 de kilograme

Înfiinţarea acestui blog se datorează faptului că Arhi a binevoit să-mi publice un post în care explicam cum ajungi să te îngraşi de la nesimţire combinată cu mâncare multă şi proastă. Dar mai ales cum poţi să dai jos cele aproape 50 de kilograme în plus. Articol care a generat foarte multe comentarii. Aşa că am decis să încerc să scriu şi eu. Vedem ce iese. Până una-alta este vorba despre acest text:

Dragul meu Arhi şi dragi cititori de blog „din ţara unde nici Apocalipsa nu vine”, ieri a fost atins un subiect care văd că s-a dovedit a fi interesant şi totodată sensibil pentru mulţi dintre cei care-l citesc pe Arhi. Şi anume „grăsimea”. Şi nu cea care picură din fleica de porc proaspăt prăjită, ci cea pe care mulţi dintre noi o cărăm în spate zi de zi.

Aşadar, să purcedem. Sunt un mâncău. Nici măcar gurmand nu pot spune. Termenul potrivit este chiar ăsta: mâncau. Cu toate astea, am fost un tip slab cam toată viața mea. Am 1.80m. Când am terminat liceul aveam 63kg. Deci slab, spre scheletic. Ştiţi voi, genul ai cărui omoplaţi par că vor să-şi ia zborul. Plecat din Vâlcea natală, la facultate în Bucureşti. În anul doi de facultate m-am angajat la Pizza Hut. Intrat cu 66 de kile, ieşit cu 72. Buuun. Abia nu mi se mai vedeau omoplaţii. Terminat facultatea şi așezat la „casa mea”, cum se spune. Ce înseamnă asta? Stat cu curu’ la birou şi în maşină plus haleală cât încape.

Doamne, salivez şi acum când mă gândesc la platourile cu cartofi prăjiţi şi aripioare de pui balotate pe la unşpe noaptea. Şi treaba a tot mers  aşa cât eram tânăr şi „zburdalnic”. Mâncare multă şi cât mai spre junk. Să nu fi auzit de salate. Mi se strepezeau dinţii doar dacă mă gândeam la legume. Sper că nu se pun ca legume  murăturile de lângă ceafă de porc sau fasolea cu ciolan, nu? Fructe mâncam doar dacă se nimereau prin îngheţată sau ciocolată. Pentru că, uitasem să  spun, nici o masă nu avea farmec dacă nu era urmată de desert.

Uite, ca să înţelegeţi despre ce e vorba. Cam aşa arăta o masă obişnuită de prânz, în weekend, pentru mine: un platou imens de cartofi prăjiţi, însoţiţi de grătar (porc neapărat) sau aripioare (musai prăjite). Peştele sau vita mă făceau doar să râd. Cum să mănânci aşa ceva? Astea-s pentru mers la rude, la spital, după operaţie.

Cam asta se întâmpla în weekend-ul cu grătar. Că putea să fie weekend de pizza. Şi atunci băgam câte o tavă (din aia standard de cuptor) sau o tavă jumătate. Pizza făcută în casă. Că aia de la livratori era prea „săracă”. Nu-mi ajungea nici pe o măsea.  Şi asta era  doar  masa de prânz. Pentru cea de seară (obligatoriu după ora 22.00) puteţi da copy/paste la ce am scris până acum. Cam astea erau  de baza la mine. Nu va gândiţi că mâncăm doar atât. Că mai mergeam şi la muncă. Şi acolo mai băgai o ciorbă, un felul doi (a se citi o ciorbă şi muuult felul doi. Dar în mare, cam asta era.

Buuuun, dacă mâncarea putea să mai varieze, desertul era întotdeauna acelaşi. Ştiţi voi îngheţata Nirvana? Aia cu praline? Vorbesc de cutiile mari, că alea mici n-am înţeles niciodată pentru cine erau făcute. Poate pentru sugari. În week-end băgăm câte o cutie după fiecare masă. Nu ştiu dacă e foarte clar: CÂTE O CUTIE ÎNTREAGĂ DUPĂ FIECARE MASĂ! Adică patru Nirvane d-alea mari pe week-end. De curiozitate, uitaţi-va pe o cutie să vedeţi câte calorii are un singură!!!

Dar, după cum ştiţi îngheţată asta e destul de scumpă. Nu erau bani pentru ea în fiecare week-end. Ei bine, în week-end-urile fără bani de nirvane le înlocuiam cu Finetti Sticks (tot cutia mare, evident). Una  după  fiecare masă,  obligatoriu. Că altfel mi se părea că lipseşte ceva. Ce metabolism să ai să nu te îngraşi într-un asemenea ritm? Pentru că mişcare făceam doar cât să duc farfuriile goale la bucătărie.

Şi astfel am început să iau proporţii. N-aş putea să va spun exact cum am evoluat în timp  ca greutate. Ştiu doar că la un moment dat am început să mă simt prost. Nu din punct de vedere fizic, ci psihic. M-am simţit foarte nasol când am intrat într-un magazin să-mi iau blugi, m-am oprit în faţă standului unde credeam eu că  găsesc  mărimea mea şi am chemat un angajat să mă ajute. Omul m-a întrebat pentru cine vreau blugii. Pentru mine, zic. S-a uitat în jur,  s-a dus şi-a ales o pereche de blugi imensă şi mi i-a întins. Erau mărimea 54 (cincizeci şi patru). I-am luat. Îmi veneau. Destul de strâns în talie, dar mă încăpeau. Deci cam asta-i perioada în care am început să mă simt prost.

Să vă mai spun că am descoperit în „pavilionul H” un stand care se chema „haine pentru graşi”? Şi cum m-am simţit când am ieşit de acolo şi am dat nas în nas cu un amic aflat întâmplător în zonă? Am şi acum un tricou luat de acolo. Pe care l-am modificat de trei-patru ori, pentru că acum mi-ar fi venit că un anteriu.

Treaba e că începusem să nu mai fiu indiferent la faptul că sunt gras. Şi ceva începuse la lucreze uşor în ineriorul meu. A început să-mi fie ruşine să mai ies cu prietenii. Nu de ei, ci de cei din jur, de necunoscuţi. Eu cred că asta e unul din primele semne că se apropie declicul. Când treci de la „cine mă place, mă place aşa cum sunt”, la jena de a te mai oglindi în ochii celor din jur. Şi nu vorbesc de prieteni şi apropiaţi. Ei oricum te ştiu aşa cum eşti, te-au văzut cum „creşti”, s-au săturat să-ţi mai spună că trebuie să faci ceva să dai jos şi au decis să te lase în boii tăi. Vorbesc de cei pe care-i întâlneşti pentru prima oară. Când începi să te întrebi ce impresie le faci lor, atunci se cheamă că ai făcut un pas înainte spre „declic”.

Ah, da, uitasem. Eram în „plină glorie” când m-am întâlnit cu un amic, fost vecin de bloc  la Vâlcea. Nu-l mai văzusem de când plecasem de acolo. Mi-a venit să întru în pământ când mi-a zis “Mamaaaa, cât te-ai făcut! Eşti bolnav sau s-a întâmplat ceva cu tine”? Ce puteam să răspund „Nu, coaie, doar îmi place să mănânc mult”? Nu mai ştiu ce i-am zis. Ştiu doar că am scurtat întâlnirea şi am întins-o de acolo, deşi aş fi avut multe de povestit cu el. Mai am exemple şi poveşti  câte vreţi. P-astea vi le-am spus doar ca să înţelegeţi că uşor, uşor n-a mai fost „cine mă place, mă place aşa cum sunt”.

Şi totul a culminat cu un „Sf. Ion”. Ianuarie 2006. Prietenul meu cel mai bun este „Ion”. Am fost la el acasă. Distracţie, haleală, bere…  ştiţi  voi. La plecare mi-a fost imposibil să-mi leg sireturie,  deşi stăteam jos, până nu mi-am descheiat cureaua. Iar soţia prietenului meu m-a luat în braţe la plecare şi nu mă putea cuprinde. Practic, nu-şi atingea mâinile la spatele meu. Şi femeia are 1.75, nu e Kylie Minogue. În momentul ăla am spus „bine futu-i gâtu’ mă-sii, de treaba… de luni m-apuc de slăbit”. A început toată lumea să râdă isteric.

Numai că, surpriză, chiar aşa am făcut. M-am dus la un nutriţionist. Femeie. Nu mi-a plăcut. Era grasă. Cum să iau de bun ce  mă învaţă despre slăbit o femeie de dimensiunile ăleia??? Mă rog, am reţinut din tot ce mi-a zis ea un singur lucru: „nu te apuca de asta  dacă nu eşti ferm hotărât s-o faci. Nu există cură de slăbire,  există doar schimbatul modului de viaţă”. Şi viitorul avea să-i dea dreptate. Mi-a mai dat nişte pliante despre calorii. Erau şi nişte grafice acolo. Pe scurt, am început să-mi număr caloriile. Pentru cei interesaţi pot să explic exact ce şi cum. Dar şi-aşa am lungit mult articolul. Mă întrebaţi şi va spun.

Pe 09 Ianuarie 2006 aveam greutatea de 118.30 Kilograme. De aici am început. Numărat calorii. Şi sport. Înot. Am încercat să alerg. Aveam senzaţia că o să-mi sară inima din piept, aşa că am zis s-o iau cu înotul  până mai dau câte ceva jos. Şi asta am făcut. Două luni am înotat. Zilnic (mai puţin în week-end). Şi am numărat calorii. Zi de zi. Au trecut atâţia ani de atunci, dar nici în ziua de azi nu mai suport pieptul de pui. Mi se face greaţă doar când mă uit la el indiferent cât îmi e de foame. Cred că ar trebui să nu mănânc nimic câteva zile  ca să mă mai pot atinge de piept de pui. Îl urăsc.

Un an de zile masa mea de prânz  a fost  o jumătate de piept de pui. Cealaltă jumătate era cina. E greu. E infernal. Sunt momente când îţi vine să plângi de foame. Erau seri când îmi venea să mă urc pe pereţi. Când nu mai suportam, mâncam câţiva castraveţi muraţi. Au foarte puţine calorii şi te umfli imediat de la ei. Ştiu, pare inuman să-i mănânci goi. Mie mi se păreau o delicatesă. Îi savuram încet, unul câte unul. Pentru cei care vor să se apuce de slăbit, mai am un truc. Ceai cald, cât mai aromat. Fără zahăr, evident. Taie imediat senzaţia de foame. Nu ştiu ce să va mai spun. Pot vorbi despre asta zile întregi.

Am şi acum fişierele cu ce mâncam în perioada aia. Le pot da oricui vrea să se inspire. Când te apuci de slăbit eşti un munte de voinţă. Care se duce încet, încet. Te gândeşti din ce în ce mai des „dar de ce mă chinui eu aici” ? Am fost la un pas să mă las de mii de ori. Singurul lucru care mă motiva era cântarul. Mă cântăream o singură dată pe săptămâna, Vinerea dimineaţă. Mi se umpleau inima şi rezervorul de voinţă doar când vedeam cum scad de la o săptămâna la alta.

A propos, ştiu că dădusem jos 14 kilograme. M-am întâlnit cu un prieten şi i-am spus foarte mândru „frateee, am dat jos 14 kile”. S-a uitat lung la mine şi a zis „da, parcă se vede un pic la față”. Şi 14 kile sunt o grămadă de kile, ca să zic aşa. Am înotat două luni. Până am ajuns  pe undeva pe la  100 de kilograme. Abia atunci m-am apucat de alergat. Greu, foarte greu. Dar rezultatele sunt cu atât mai „dulci” cu cât le obţii mai greu (cam cum ar fi să baţi rapidul cu gol în ultima secundă a meciului 🙂 ).

În jumătate de an am ajuns pe la 85 de kilogame. Ah, Ionuţ (cel cu Sf. Ion) încă mi-e dator cu un tăiat de pulă. Când m-am apucat de slăbit, i-am zis că vreau să ajung la 85 de kile. A râs puternic și mi-a zis (cu martori) „frate io-mi tăi pula  dacă tu ajungi la 85 de kile”. Încă îl mai ameninţ cu asta. Nu ştiu ce să va mai zic. Am coborât uşor uşor până pe la 75 de Kilograme. Cam un an a durat. Am mai avut şi „derapaje”. Vă pot spune că nu se întâmplă absolut nimic dacă scapi la hăţurile într-o seară. Totul e să nu-ţi zici “gata am comis-o” şi să te laşi. Ai greşit, ai greşit. O iei de la capăt a doua zi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Am citit foarte multe bloguri şi forumuri specializate. Sunt unii care chiar recomandă o „porceala” zdravănă din când în când. Aşa, ca să-ţi mai revii psihic. Cert este că mi-am schimbat stilul de viaţă. Sunt foarte atent la ce, cum şi cât mănânc. Nu ţin nici o dietă. Mănânc absolut orice îmi face plăcere. Doar că nu mai exagerez. Cu nimic. Şi sportul a devenit o obişnuinţă. Alerg măcar de 3 ori pe săptămâna. Distanţele sunt între 11 şi 19 kilometri. Fix în funcţie de cum mă simt „în vană” în ziua respectivă. Încă mă cântăresc în fiecare vineri. Vinerea trecută aveam 71.20 kilograme. Sunt curios cât o să am mâine. Am scris prea mult. Nu ştiu dacă vrea Arhi să publice aşa ceva. Dacă totuşi o s-o facă, aştept întrebările voastre.

P.S. Unii din voi mi-au spus că articolul trebuie musai însoţit de poze „înainte şi după”. V-am servit.

Înainte

mihai_vasilescu-inainte

După

mihai_vasilescu-dupa