3,566 cititori

Limbă și blonda

Pe cetățeanul care vorbește extrem de tare la telefon, în 605, îl cheamă Limbă și e un tip foarte popular și respectat la el în firmă. Serios, vă zic. De unde știu? Păi l-a sunat aseară șefă-sa și i-a zis “Limbă, dimineață să vii mai devreme că trebuie să scoți mașina”. Mașina care e în service pentru aripa “bulită de proasta aia de Dorina”. Ce bine, chiar mă găndeam să n-aibă naiba ceva probleme la motor sau la partea electrică. Dar șefă-sa poate să stea liniștită pentru că Limbă știe la marele fix cum să-i ia pe hoții ăștia de mecanici care toți sunt la fel, se face că muncește ca să-ți ia o cârcă de bani.

Pe prietenul lui Limbă, îl cheamă Somnu’. La fel de serios, vă zic. De unde știu? Păi așa am aflat și că Limbă e foarte popular la el în firmă. Pentru că “bă, Somnule, m-a chemat ieri băeții jos la țigară și s-a căcat pe ei de râs când le-am zis bancu’ cu blonda și crocodilul”.

În acest punct al conversației m-am temut oleacă pentru soarta lui Limbă. Pen’că a început să râdă atât de tare încât o mamaie, care dormea cu două rânduri de scaune mai în față, s-a întors încruntată și-a început să țâțâie. Crede-mă, nu vrei să te pui cu bătrânele nervoase din ratb. Pot să sfâșie un urs carpatin doar cu proteza.

În fine, partea cea mai nasoală e că de-aici drumurile noastre s-au despărțit. Am coborât și Limbă s-a dus să scoată mașina cu aripa bulită de proasta de Dorina, în timp ce eu mergeam așa de năuc pe străzi întrebându-mă din când în când: oare ce naiba îi face blonda aia crocodilului?

P.S. În ciuda unor reproșuri mai mult sau mai puțin voalate, o să continui să pun sâmbăta texte preluate din postări de pe Facebook. Din două motive. Primul, nu toți cei de pe-aici mă urmăresc și pe vestita rețea de socializare a lui Țucărberg. Și al doilea, pentru că aici e lucrul meu și se vor păstra pentru totdeauna (mă rog, dacă nu mai apare vreun caz “webfactor”), în timp ce Facebook nu e lucrul meu.

5,430 cititori

Cum l-am cunoscut pe Hitler

N-aveați de unde să știți, dar o să aflați acum. În scurtul răstimp de când benficiază de augusta mea prezență în viața domniei sale, pentru că este o ființă blândă și calină, numai bună de pus pe rană, domnișoara Petrică și-a câștigat duioasă poreclă de “Hitler”.

Dap, exact așa, pentru că, deși privită din exterior ar putea să pară așa un fel de hipsteriță boemă veșnic cu capul în nori, în realitatea dură care ne înconjoară, distinsa făptură despre care facem vorbire este o maniacă a ordinii și disciplinei și o adeptă a romantismului de gheață, descris la fix de expresii pline de căldură precum “hai, lasă vrăjeala și zi-mi ce vrei” sau varianta și mai plină de dulceață: “Vasilescu, nu mă fwte la cap”.

Și cum toate aceste lucruri au avut darul să-mi amintească în nenumărate rânduri de disciplina de fier a armatei germane condusă de Führer în cel de-al doilea război mondial, porecla a venit de la sine. Doar că “Adolf” mi s-a părut prea blând, așa c-am trecut direct la varianta hard.

Continuarea

4,514 cititori

Webfactor sunt neprofesioniști până la capăt

În acest moment blogul este up & running, cu toate articolele recuperate și se mișcă mai bine ca niciodată. Nu glumesc, nu s-a mai încărcat vreodată atât de rapid de când l-am trecut pe domeniul meu. Cel puțin pe mobil, înainte aveam așa un delay de peste o secundă când îl accesam, iar acum se încarcă instant. Lucru pentru care mă înclin în fața băieților de la Simplenet care mi-au făcut toate mofturile și-au mai îmbunătățit și ei pe unde-au găsit bube. Cinste lor, mă înclin. Am un fel de presimțire că de data asta sunt pe mâini bune.

Continuarea

520 cititori

Azi e tot ca ieri

În sensul că eu chiar am luat de bun comunicatul Webfactor, care spunea că începând de ieri vor fi din nou up and running, și încă mai sper să recuperez anul de zile lipsă la inventar.

Mno, cam ăsta ar fi principalul motiv pentru care n-avem articol azi și, în general, pentru care nu-mi vine să scriu nimic. Pentru că toate textele pe care le-aș scrie, DUPĂ ce-am mutat hostingul blogului, se pierd în secunda în care recuperez conținutul de la webfactor și-l repun aici. Mai precis, nu textele în sine, că p-alea le rescriu în trei minute, ci comentariile voastre.

Așa că mai sunt dispus să aștept până luni pentru că mi se pare mai important să recuperez de la ăia și să avem din nou aici toate articolele și toate opiniile voastre. Dacă nici până luni nu se întâmplă nimic, sincer, nu cred că se va mai întâmpla vreodată, așa c-o să-i dăm drumul mai departe și-o să încep să rescriu ce lipsește.

Zic bine?

mihai_vasilescu_alegeri

424 cititori

I’m back, biatches!

Yup, I’m up. Dar, din nefericire, pentru că viața este complexă și prezintă multe aspecte, lucrurile nu sunt chiar cum ar trebui să fie. În primul și în primul rând din vina mea, pentru că n-am înțeles încă, până la vârsta asta, că în această țară un contract are valoarea unei căcăreze de oaie și că providerii de servicii îți fac un SERVICIU luându-ți banii și tu trebuie doar să mulțumești cerului în fiecare zi pentru că ai privilegiul să-i plătești. Continuarea

6,730 cititori

Dezbrăcați-vă și rezolvă Maricica

Acum niște anișori, pe vremea când lucram în vânzări și încă mă mai îmbrăcam la costum, într-o minunată zi de lucru, mă aflam în măreața budă a corporației unde dădeam cu sapa și tocmai efectuasem cu real succes un pipi scurt. Când zic “real succes”, mă refer la faptul că reușisem să nu mă stropesc absolut deloc. Ceea ce pentru mine e un fel de performanță. În fine, încântat de izbândă, am tras relaxat de fermoar și… na, belea… am rămas în mână cu chestia aia mică (aia care îmbină zimții de la fermoar, nu cu chestia mea mică).

Mno, nu știu cum sa vă explic, dar pantalonii de stofă nu pică deloc bine pe tine când li se cască o ditmai aerisirea în față, adică în locul unde cu numai câteva secunde înainte se afla fermoarul. Cum pe-atunci mai și cântăream cât bivol bine dezvoltat, vă dați seama că pantalonii mei erau cam de dimensiunea unui cort ce urmează a fi folosit pentru nunta fetei primarului dintr-o comună bogată. Iar fermoarul era și el direct proporțional, desigur. Pe scurt, dupa acest minor incident, când pășeam, în dreptul șlițului meu se căsca un fel de mică prăpastie.

Continuarea

5,092 cititori

Pun eu capra la loc

Sâmbătă seara am cules-o pe domnișoara Petrică după spectacol (ea a avut spectacol, nu io) și-am zis să merem să băgăm în fizic la cârciuma nostră preferată. Evident, am parcat pe o străduță laterală, una dintre cele mai bengoase din București. În sensul că băieții care “au grijă” de locurile de parcare sunt la cu totul alt nivel. Nu le mai blochează ca amărăștenii cu navete goale de bere sau cu cine știe ce pietroaie. Neah, aici s-a investit oleacă în business și TOATE locurile sunt ocupate cu niște capre de metal. Și când zic TOATE locurile, credeți-mă, nu exagerez, efectiv toată strada, de la un capăt la celălalt, e capră lângă capră.

Continuarea

5,098 cititori

Metroul e apă de ploaie pe lângă ratb

Autobuzul e aproape gol. Se apropie stația unde tre’ să cobor, așa că mă îndrept agale spre ieșire. Lângă mine mai e un tip. Stăm amândoi și așteptăm să oprească.

Deodată, un cetățean care până atunci zăcuse liniștit pe-un scaun, se ridică vijelios, vine în spatele nostru, ne împinge cu simț de răspundere, se strecoara centimetru cu centimetru, dar până la urmă, victorie, reușește: e primul la ușă.

Continuarea

6,675 cititori

Soluția pentru clienții nesimțiți și insistenți

Sâmbătă, pe la orele prânzului, mi-era o foame de-aș fi balotat și salată de măcriș cu goji și păpădie. Asta doar în prima fază, după o vreme deja mă gândeam cu oareșce poftă și la niște pietre de râu unse cu puțină untură (le-aș fi mâncat și pe sec, untura o puneam doar așa ca s-alunece mai ușor). Am deschis frigiderul. Era mai gol decât Laura Andreșan în zilele ei bune. Mă rog, asta dacă nu pun la socoteală niște morcovi amărâți pe care nu i-aș fi mâncat nici sub amenințarea cu arma.

Așa că, de voie de nevoie, îmi vine ideea salvatoare să mergem să mâncăm în oraș. Dar unde? După un scurt și eficient brainstorming, îmi aduc aminte că primisem de curând o invitație la deschiderea unei cârciumi din asta hipsterish, cum e trendul acum. Hai acolo, să vedem cum e, dacă tot n-am onorat invitația. Continuarea

3,874 cititori

Spune-mi ce țigări cerșești ca să-ți spun cine ești

Aveţi idee cum se simte un individ, care fumează de la un pachet în sus pe zi, când deschide unul nou pe care abia a decartat de la șaispe lei în sus?

Dacă sunteţi fumători, probabil că ştiţi. Dacă nu, vă spune băiatu’. E așea un sentiment combinat de satisfacţie amestecată cu frustrare. Satisfacţie, pentru că abia astepţi să tragi în piept mizeria aia de fum şi frustrare, pentru că e imposbil să nu-ţi treacă macar fugitiv prin cap: băga-mi-aş, ăștia mai au de gând să scumpescă mult țigările? Cugetare însoțită din când în când și de îndrăzneața hotărâre de a te lăsa, că tu nu mai suporți sa cheltuiești atâția bani pe mizeriile astea. Evident, nu se lasă nimeni (sau prea puțini), dar frustrarea că arunci o avere pe pachetele cu rahaturi fumegătoare, rămâne.

Continuarea