6,165 cititori

Pentru suma potrivită

Lângă cooperativa unde dau cu sapa e o… hmmm… o chestie, o instituție sau ceva, care are o parcare imensă. Nu știu dacă realizați cam ce înseamnă o trebușoară de genul ăsta exact lângă piața Victoriei, dar vă zic eu că e aur curat, e visul umed al tuturor șoferilor care caută disperați câte juma’ de zi un loc de parcare și ajung tot la flăcăii ăia cu parcări particulare care iau între 6 și 10 lei pe oră.

Well, mulți dintre căutătorii ăștia de comori descoperă vrând-nevrând și mina de aur despre care făceam vorbire mai sus. Evident, toți se reped la ea ca la fata morgana, doar că nu e așa de simplu, instituția (sau ce-o fi) are barieră și bariera e acționată de un portar. Nu c-aș vrea să insinuez ceva, nici nu bag mâna în foc, da’ sunt aproape convins că portarii își rotunjesc și ei cât de cât veniturile pe seama șoferilor disperați. Nu c-ar face-o intenționat, dar știi cum e, nu poți să n-ajuți omu’ la nevoie, nu?

Continuarea

29,400 cititori

Înainte era mai bine

Săptămâna trecută am rămas cu gura căscată când am văzut un reportaj pe tema „români cu care ne mândrim”, reportaj care prezenta și un top în care Nicolae Ceaușescu ocupa un stupefiant loc trei. Parcă. Oricum, era sus de tot în top.

Și mi-am zis că poate n-ar fi rău să las aici un scurt rezumat al perioadei cunoscută și sub numele de „Epoca de Aur”. Eu înțeleg că trecerea timpului mai estompează părțile negative și ți le aduci aminte doar pe cele pozitive, dar chiar să uiți cu desăvârșire că anii ’80 au fost doar un geamăt de durere nesfârșit?

Bun, să începem. La noi în casă intrau lunar undeva între 8000 și 10.000 de lei. Salariile alor mei plus ce mai scotea mama din meditații. Deci bani ar fi fost, problema era că nu aveai ce să faci cu ei.

Continuarea

6,143 cititori

Uneori e de ajuns o simplă fotografie

Am pornit agale spre mega. În fața mea merge o femeie, nici prea tânără, nici prea bătrână, care… vorbește singură. Nu înțeleg clar ce spune, doar frânturi de cuvinte, dar e clar că se adresează cuiva care nu e de față.

O ocolesc ușurel, încercând să nu-mi simtă prea mult prezența. Trec de ea, mai fac un pas, doi, trei și deodată aud din spate:

– Nu vă supărați!

Continuarea

5,119 cititori

La semafor

Sunt la semafor. E roșu. Și pentru înainte și pentru la dreapta. În spatele meu un passat obosit claxonează de mama focului și dă falsh-uri. Îi arăt omului cu degetul spre semafor și-mi văd în continuare de scrolatul pe Facebook. Ți-ai găsit, recitatlul sonor și vizual continuă netulburat.

Las telefonul, deschid portiera și rostesc cât pot io de politicos:

– Care e problema? E roșu. Continuarea

2,999 cititori

Una caldă, una rece

Dacă mă trezești în creierii nopții și mă întrebi ce mașină mi-aș dori, o să-ți dau pe loc trei răspunsuri. Unul dintre ele ar fi chiar bijuteria de mai jos. Yup, despre MINI vorbesc. De ani de zile tânjesc la un S, dar până acum n-am avut ocazia nici măcar să conduc unul. Well, am zis bine „până acum”, pentru că băieților de la BMW Group Romania le-a venit deosebita idee să-mi dea unul să mă joc cu el câteva zile. Să fie primit. Continuarea

3,861 cititori

Ce înseamnă să fii blogger

Hai să vă povestesc oleacă despre cu ce se mănâncă trebușoara asta. Ho, nu dați bir cu fugiții, că nu vreau să las sfaturi despre blogging, ci să vă zic două trei chestii care cred că vă interesează.

În primul rând cred că este vorba despre asumare. Trebuie să-ți asumi că nu exiști doar aici, în mediul virtual, în spatele unei tastaturi. Trebuie să-ți asumi că, dacă e nevoie, lucrurile pe care le scrii le poți rosti și prin viu grai, cu persoanele sau situațiile respective de fața. Trebuie să fii convins că-i poți spune omului și în față ceea ce ai de gând să scrii despre el. Continuarea

4,253 cititori

Aglomerație mare, moncher

Mdeci să vă povestesc.

Sâmbătă am făcut o haiducească la volan. A trebuit s-o aduc pe mama în București pentru un examen rmn. Niște dureri de spate a căror sursă nu reușește s-o depisteze nimeni în toată Vâlcea aia. A propos, mi se pare foarte cool că în toate clinicile private un rmn costă de la 1000 de lei în sus (mama a avut de examinat două zone, prin urmare a plătit „modesta” sumă de 1800 de lei), dar interpretarea vine abia după zece zile. Lucrătoare. Femeia aia moare de dureri de spate, dar abia după două săptămâni poate să afle și de la ce i se trag, deși stă cu rezultatele de la rmn în mână. Și asta la privat. Șmecheră treabă.

Continuarea

4,674 cititori

Cum fuse la Barcelona

Hai că m-am hotărât totuși să scriu câte ceva despre Barcelona ca să rămână aici. Că dacă dai search pe google găsești numai articole plătite sau chestii care nu intersează pe nimeni.

În general eu sunt un individ care nu e dispus să-și strice vacanțele cu căcaturi. În sensul că dacă am ales să merg la două stele și pe buget de austeritate, o să mă bucur la fel de tare de experiență ca și cum aș merge la cinci stele și cu bani gârlă la mine. Asta neînsemnând că nu sunt în stare să observ și minusurile și plusurile, doar că nu sunt dispus să le las să mă afecteze, dacă nu sunt chestii extrem de grave. De-aia o să las aici doar ce-am remarcat, absolut obiectiv, și pe pozitiv și pe negativ. Continuarea

5,826 cititori

Avem o problemă

Așaaa, să ne întoarcem la oile noastre, zic. Am băgat de seamă că v-a placut singuri p-aici, ați dat frâu liber imaginației de mă miram și io de unde le scoateți. Bun așa, e bine de știut pentru viitor.

Despre Barcelona n-am ce să vă povestesc. Cine-a fost și-a văzut-o știe că vorbim despre unul dintre cele mai mișto orașe din Europa. Cine nu, să facă bine să meargă, căci nici nu știe ce pierde. Bref, e unul dintre puținele orașe care-mi dă senzatia aia că mi-ar plăcea să trăiesc acolo. Și asta spune tot.

Am stat la un hotel surprinzător de ok. Și zic asta nu pentru că în Barcelona n-ar fi hoteluri mișto, ci pentru că, la banii pe care i-am dat eu pe cazare, de obicei îți alegi: ori zonă bună, dar hotelul arată meh, ori periferie, dar ai hotel țâță de mâță. Iete că de data asta am avut bulan și hotelul arăta impecabil deși era în plin centru. Mai pățăști și d-astea bune. Continuarea

13,093 cititori

Nu sunați, ies eu din când în când

A dat tatăl tâmplarului și fratele vostru a intrat în sfârșit în concediu. De azi. Și, pentru prima oară de când ființează acest blog, sunt hotărât să fie concediu pe bune. Gen să mă bucur de el și să reușesc să ignor cu desăvârșire blogul. Să vedem, se face gaură-n cer dacă iau pauză câteva zile?

Desigur, pot să apară situații excepționale care m-ar face să mă abat de la acestă decizie. Poate-l leagă pe Dragnea, poate o mierlește nen-tu Iliescu (știu, deja ma simt penibil) sau poate mă răpește un trib de amazoane. N-ai de un’ să știi.

Dar dacă n-o să se întâmple nimic de genul ăsta sau măcar pe-aproape, pâna pe 30 iulie mă găsiți în Barcelona. Cum intri, pe stânga.

Hasta la vista, boșilor.

5,146 cititori

Țânțari din ăștia sunt doar în București?

Nu știu cum stau lucrurile la voi, dar la mine-n cartier pare să fie invazie de țânțari sau ceva. N-am mai văzut atâția la un loc de pe vremea când eram copil, am mers cu ai mei în Deltă și noaptea, pratic, trebuia să ne baricadăm în case cu toate ușile și ferestrele închise. Degeaba, bestiile tot intrau. Nu știu pe unde, ori se târau pe sub praguri, ori pe gaura cheii, sau pur și simplu direct prin pereți, dar cum stingeai lumina, cum începea lupta parte în parte cu fiecare animal sugător. Luptă care ținea până la ziuă. Ei, tot așa și cu ăștia din Floreasca. Continuarea