3,572 cititori

Las-o aici, șefule, am io grijă de ea

Parcagiul (parcaNgiul?) îmi face semne largi spre locul liber pe care îl văzusem și eu. Plm, încă nu-s orb, când caut un loc parcare într-o parcare, am prostul obicei să le văd p-alea libere. Mă rog, nici nu e foarte greu, am o bănuială că nu-ți trebuie studii se specialitate sau ceva. Parchez și cobor igonorându-l suveran, dar omu’ trece lejer peste acest aspect:

– Așa, șefule, las-o aici că am io grijă de ea. Continuarea

2,998 cititori

Ghinionu’ de eroare

În viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu, apare acel moment în care simți că ți-e atât de lene încât abia poți să te suporți zăcând fără să faci nimic. Ei bine, momentul ăsta are prostul obicei să se combine cu altul și mai nasol. Ăla în care ți-e atât de foame că ai fi în stare să mănânci și pietricele de râu date prin margarină. E groaznic, credeți-mă, să stai așa să asiști neputincios cum se luptă lenea cu foamea. E terifiant. Fix asta am pățit eu sâmbătă noaptea.

Până la urmă, după vreo jumătate de oră de bătălie d-asta internă, am făcut imensul efort să întind mâna după telefon. Efort care m-a epuizat atât de tare încât am mai stat sa mă odihnesc vreo câteva minute, incapabil să mă hotărăsc ce-aș putea să-mi comand de haleală. Până la urmă, printr-un miracol demn de a opta minune a lumii, m-a ajutat universul și mi-a trimis ideea salvatoare: pizza, frate.

Continuarea

3,708 cititori

Hipsterii se reîntorc la origini

Sunt la o terasă hipsterish. De fapt, sunt la cea mai hipsterish terasă din București. Atât de hipsterish că oamenii au în meniu niște cola făcută din frunze de baobab, îndulcită cu miere de albine din Tibet sau ceva. După gust, cel puțin, pot să jur că astea sunt ingedientele.

Singura chelneriță este atât de hipsterish încât pot să bag mâna în foc că nu e plătită pentru ce face. Și nu neapărat pentru că n-ar vrea, ci pentru că banii nu înseamnă nimic pentru ea. Pur și simplu nu le cunoaște semnificația. Se citește pe fața ei de cetățean liber al acestei planete că lucrează doar din plăcerea de a fi acolo cu oameni liberi asemenea ei. Dar și din plăcerea de a putea alege la ce mese să ia comenzi sau nu. Mai mult “nu”. Continuarea

3,867 cititori

Întotdeauna se poate mai rău

Omul care îmi face semn unde să parchez pe Academiei mă ghidează vorbind ușor. Are o voce cu o tonalitate înaltă, plăcută.

– Gata, gata, că sunteți prea aproape de stâlp. Perfect, lăsați-o așa!

Cobor și mă uit intrigat la el. E înalt, mult mai înalt decât mine, are niște cazmale de mâini bătătorite și muncite, iar barba și parul sunt de aceeași culoare, albe. Și cel mai ciudat e că nu pare genul de parcagiu care cu asta se ocupă. De fapt, pare cu totul și cu totul din alt film.

Continuarea

3,331 cititori

De azi sunt un om mai bun. Și mai frumos, desigur!

Merg ușor spre birou, iar stropii de ploaie mi se zbat gingaș pe obraz. Îi las în voia lor și-i simt cum îmi desenează șanțuri imaginare pe față, în timp eu ce trag în piept cu nesaț aerul pur al zorilor de zi. Dansez ușor pe stradă după un ritm imaginar pe care-l fredonez ușor în gând. Apoi mă opresc în fața curții cu magnolii înflorite de peste drum și dau reverențios bună dimineața unui pisoi somnoros ce și-a ițit capul blănos prin gard și acum se uită la mine cu privirea lui dulce de atâta uimire.

E atâta lumină afară că nu mă pot opri sa n-o cuprind pe toată cu ochii mei larg deschiși care nu se mai satură să devoreze prezentul.

Continuarea

8,386 cititori

Mârletele de avion este o specie aparte

Am simțit, am simțit încă de când s-a oprit în dreptul meu și și-a pus geaca de piele în compartimentul de deasupra că urmează un zbor cumplit. Îmi spunea asta izul greu de transpirație stătută care venea spre mine dinspre toată ființa lui. Știți voi mirosul ăla împuțit care pare că are propria lui viață, care pare că ți se strecoară și ție prin toți porii de ai impresia că ai început să puți și tu? Ei bine, ăsta era.

Continuarea

2,600 cititori

Cum mi-am ratat, la mustață, vocația de parior

Acum vreo câtiva anișori, nu prea mulți, dar nici prea puțini, eram mai… ăăă… mai strâmtorat pe partea financiară. Pe genul că abia îmi ajungeau banii de la un salariu la altul, iar portofelul meu arata mai tot timpul ca un copil subnutrit suferind de rahitism: gol, dar umflat de la mărunțiș. Și n-aș zice că asta se întâmpla pentru că aș fi fost io din calea afară de cheltuitor, ci mai degrabă pentru că aveam un salariu din ăla umoristic. Adică te pufnea râsul dacă-ți spuneam cât câștig. Mă rog, tempi passati. Continuarea

6,456 cititori

Abia asta e o dramă existențială

Femeia intră în megaimaj și se duce direct la casă. E agitată. I se simte panica în voce când îi spune tare casierei:

– Doamnă, mă puteți ajuta?

Tanti de la casă, probabil având încă proaspete în memorie niște retururi de marfă dificile, se uită întrebător:

– Ce s-a întâmplat? Continuarea

4,156 cititori

Ăștia sunt cei care vin din urmă?

Aseară, la mine în compartiment, o tânără și rebelă domnișoară pe al cărei tricou scria mare “I’m a member of a secret girl gang” cioflăia zgomotos la niște gumă de mestecat și vorbea și mai zgomotos la telefon.

În mod normal n-am nicio problemă cu oamenii care mestecă gumă, dar când cioflăitul se aude de la câțiva metri distanță, acoperind până și huruitul metroului, înclin să cred că ceva n-ar fi în regulă. Ori la mine, că sunt prea sensibil, ori la cel care reușește să scoată sunetele cu pricina.

Continuarea

3,535 cititori

Cică să nu crezi în miracole

Mai suntem în săptămâna luminată? Sau asta e săptămâna mare? Mereu le-ncurc. De fapt, n-are importanță, adevăratul miracol de Paște abia ieri s-a întâmplat. Ieșisem de la metrou la Tineretului și-am scos telefonul din buzunar să văd ce s-a mai întâmplat pe Facebook în cele aproape treizeci de secunde cât lipsisem de-acolo.

Da’ n-am apucat să văd. Când îl deblocam, nuș’ ce naiba am făcut și mi-a sărit telefonul din mână ca un pește viu. Chiar am avut impresia că se zbătea un pic. Săracu’, îl înțeleg, și eu aș vrea sa scap de mine dac-aș fi în locul lui.

Continuarea

22,143 cititori

Când simțul umorului nu e la reducere

Aseară m-am oprit la megaimaju’ de la mine să-mi iau două pachete de țigări și nește cola zero. Ca de obicei, am avut ghinion. Din cele două case deschise, am ales-o pe-aia unde aveam o singură persoană în față. Well, ce să vezi, ceea ce credeam eu că e un coș cu produse aflate la reducere (știți voi, din ăla cu foarte multe chestii în el, amplasat strategic lângă case să mai ia lumea câte ceva “la impuls”) s-a dovedit a fi chiar coșul tipului din fața mea. Practic omul se pregătea să cumpere jumătate din magazin. Am dat să mă mut la casa cealată. Din nou, ghinon. Până să mă lămuresc eu cum stă treaba, se închisese.

Continuarea