Știrea aceasta este deosebit de importantă. Deşi are doar trei rânduri şi pare scrisă de un copil dintr-o clasă ajutătoare, o să vă zic imediat de ce. Este dovada clară că nu numai românii sunt proști de bigoți sau bigot de proști (nu mă pot hotărî). O citeşti şi-ţi devine limpede că prostia nu cunoaşte graniţe sau oprelişti de limbă.

Doar că pe-aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ne-am mai haladit şi nu mai vedem chipul tâmplarului pe te miri unde. Ultima fiţă este să-l zăreşti pe Arsenie Boca cam peste tot pe unde ar avea loc să-şi iţească barba cea îngrijită. Practic, dacă nu l-ai văzut pe Arsenie cum apare măcar pe ambalajul unei pungi de chips-uri Lays, se cheamă că nu eşti un bun creştin.

Uite, un exemplu clar este ce mi s-a întâmplat chiar mie. Deşi puteam să jur că sunt ateu, aseară mi-a apărut portretul sfântului părinte de la Prislop pe luneta aburită a maşinii mele. M-am şi mirat, iniţial am crezut că-şi lipise un cocalar faţa de geam ca să mă sperie. Oprisem motorul şi mă pregăteam să mă dau jos la el, când mi-am dat seama că de fapt asist la un miracol. Partea proastă este ca am pornit dezaburirea şi s-a dus. Acum trebuie să aştept gerul, doar-doar voi mai fi martor la o aşa minune.

Tot cam aşa şi cu mexicanii noştri din ştire. Li s-a năzărit că văd faţa lui Iisus într-o banală tomografie şi acum o ard că sunt martorii unui miracol. Pe dracu’, uitaţi-vă bine de tot la fotografia de mai jos şi o să observaţi ca nu-i niciun Iisus. Se vede limpede ca lumina zilei că este Ştefan cel Mare. La început am fost şi eu indus în eroare, pen’că dintr-un anumit unghi puteam să jur că a apărut faţa lui Mircea cel Bătrân. Dar, nu, m-am uitat mai cu atenţie şi e clar: acolo e Domnul Moldovei (plus că am copilărit la Vâlcea, vară de vară ajungeam pe la Cozia, unde vedeam vrând-nevrând umbra lui Mircea, deci n-am cum să-l confund).

Dacă nu mă credeţi, băgaţi caştile în urechi şi daţi click pe poză. Trebuie să fie linişte totală în încăperea unde vă aflaţi şi o să auziţi stins, de departe, dar inteligibil:

– „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…”

Mă rog, una peste alta, mexicanca tot a avut un pic de noroc, pen’că şi Ştefan era tot un fel de sfânt (femeile timpului îl înălţaseră la rangul ăsta, din motive numai de ele ştiute, dar pe care le-au intuit şi cronicarii: „mic la stat, mare la… sfat). Mai nasol era dacă să zicem că-i apărea într-un burrito faţa lui Charlie Chaplin şi când dădea să se bucure, constata că e Hitler. Abia ăsta ar fi fost semn rău.

mihai_vasilescu_tomografie_iisus

sursa foto