Dacă e sâmbătă, e Elena.

Cred c-a venit momentul să ies în fața clasei și să mă auto-denunț: nu sunt o mamă normală!!! S-au văzut cele trei semne de exclamare? Sigur? Până-n fund la doamna? Sau le fac mai mari?

Bun. Trecem la pasul doi: dovezile, dom’le.

Când am rămas însărcinată trecusem deja de 30 de ani. Cum a auzit vestea, bunică-mea m-a încurajat:

– Așa a vrut ăl de sus, maică! Să naști și tu când ești matură la cap.

– Hai, bre, i-am zis. Am făcut sex ca besmetica, d-aia-s gravidă. Am râs ca pruoastele amândouă.

Puțin mai încolo a murit. Măcar s-a dus fericită că urma să am un copil.

Dupa care am născut, natural, normal ca să bifez prima regulă a unei mame adevărăciune. Prima dată l-am văzut blond cu pielea albă ca laptele. Acasă însă am ajuns cu un copil brunet, plin de păr și galben la piele. Făcuse icter. Ăsta cică ar fi fost primul semn că am băut în timpul sarcinii. Așa am citit pe un grup de abstinente dereglate mintal. N-am alăptat decât o lună și jumătate. Știu că asta mă descalifică de pe poziția de MAMĂ dar nu vă grăbiți să ma biciuți că până la final o să mai adunați două-trei găleți de motive.

Uite, primul motiv este că: am revenit la serviciu când copilul avea două luni și jumătate. Oohhh, mamă nenorocită care ești tu! vor striga mămicile înfocate. Eu voi spune: băhh, mă plictiseam acasă, come on! Aveam nevoie să-mi funcționeze creierul în parametrii normali ca să pot da societătii un om de nădejde. Și-am dat! Mă rog, ca să fiu sinceră trebuie să mai lucrăm puțin la acest aspect.

Primii doi ani din viața copilului i-am petrecut pe drum către mama și inapoi către casă. Acolo l-am cantonat pe fiu-meu. Când a împlinit doi ani și toată gura îi era plină de dinți l-am luat acasă. Mergea și mesteca mâncarea singur. Yupyyy! Ce mamă nu și-ar dori să nască direct un copil de doi ani? Aud?! Exact!

Așa c-am luat drumul grădiniței. Aici am aflat că trebuie să scape de pamperși. Nu știu de ce că doar ii luam din ăia frumoși în carouri colorate, cu steluțe argintii, cu mașinuțe. D-astea. Una dintre educatoare mi-a spus că trebuie să lucrăm împreună pentru eliminarea chiloțeilor de hârtie. Cum eu am o casă mare, cu un hol mare de trecere la intrare, am decis să-i trântim olița în mijlocul holului. Fiind și vară deja îl țineam în poponelul gol în casă. Să mai zic că era și desculț pe gresie?! Ok. Tac.

– Gogule, când îți vine să faci pipi sau caca, vii și faci aici.

Și-a făcut. Mai pe lângă, mai în oliță, dar rezultatul a fost demn de coroniță cu diplomă: am scăpat repede de această problemă. Dar am dat de altele. Desena groaznic. Și cânta la fel de înfiorător. Educatoarea mi-a spus că trebuie să lucrăm la acest aspect ca să-i dezvoltăm latura artistică.

– Ce, mă?! O să se îngrașe de la asta? Și nici n-aș vrea să-l epilez mai târziu sau să-l îmbrac cu haine mulate. În plus, nici eu și nici tac-su nu avem veleități de soprane. Cântăm ca lupii la lună și câteodată pe la nunți, dar doar la alea din neam că ne cunoșteam și putem mânca roșiile și ouăle de pe jos. Da, băi, mâncam de pe jos, c-am fost 14 nepoți în bătătură la bunica. Credeți că mâncam la masă cu cinci tacâmuri?! Ce-am mai râs.

Am crezut că ne-am lămurit cu acest aspect cu laturile dezvoltate, până când am ieșit în parc. Aici a început nebunia. Nu desena pe asfalt. Mă rog, desena, dar nici eu, mă-sa, nu înțelegeam ce făcea. Toți oamenii aveau mâini și picioarele pătrate și labele picioarelor în lateral. Sponge Bob Pantaloni Patrați nu e bun! Strică copiii, vă spun. Ca să nu mai zic că nu mergea pe bicicletă, nu suporta pălăria pe cap, dar de departe cel mai grav lucru era că nu zicea “mulțumesc” în cel puțin două limbi. Care limbi, surorile mele descreierate?! Că el avea limba lui proprie. Mi-a cerut „aca” cu lacrimi în ochi și bufnituri de picior în asfalt si eu tot insistam cu apa pe la gura lui, până cănd mi-a smuls capacul sticlei din mână și cu venele umflate la tâmple mi-a urlat: ăta!!! Am crezut că zice „mă-ta”, dar colega mea de bancă din parc mi-a zis că voia capacul. Dăăh! I-am mulțumit și io cum m-am priceput:

– Ce inteligentă ești, soro! La al câtelea copil pot să sper că ajung și eu așa ca tine?

– La al patrulea, mi-a zis zâmbind și mângâindu-se pe burtă, în timp ce io mă gândeam s-o întreb dacă are de gând să populeze toată planeta sau se oprește doar la ăștia patru.

A trecut și gradinița și am ajuns la școală. În prima lui zi de școală, socră-mea a insistat să vină și ea. Am tras aer în piept și am zis: vino!

Hai, mă, că era în siguranță. Dacă nu știați, la deschiderea unui an școlar vin și poliția și preotul. A propos, smurdul și descarcerarea de ce nu participă la acest eveniment? Așa, să revenim. Am făcut câteva milioane de poze, dar am păstrat doar una în care copilul zâmbește cu toți dinții din gură. Era fericit, nu știa încă ce-o să-l lovească. Ei bine, cu poza asta îi dau peste bot în fiecare dimineața în care aud dinspre patul lui:

– Mama, mă doare rău burta. Pot să stau acasă azi?

– Hă-hă-hă, ce-am mai râs. Mișcă și spală-te pe dinți! Un-doi, un-doi…

Da, știu, cum adică să obligi copilul să meragă la școală dacă el nu vrea? Altă chestie care-o să-i îngrădească dezvoltarea personalității. Să vă mai spun și că toate recompensele pentru premiile pe care le-a luat au fost pe rând: tabletă, telefon, PS4 și laptop de gaming? Șoc, panică, groază! Am aflat pe loc c-o să se tâmpească și-o să-și facă propria lume cu prieteni imaginari, c-o să devină introvertit, bla-bla-bla. Dar, hey, care erau sansele să fie normal dacă l-am născut eu?! În plus talentul de a scrolla cu degetul din mijloc trebuie cultivat de mic. E băiat. Am zis asta?

Ca să nu mai zic că am avut un scop clar când am rămas gravidă. Să-mi reglez hormonii (joke). Nu, mă, altul. Și, NU, NU ăla de a avea cine să-mi aducă un pahar cu apă la bătrânețe. Scopul meu este sa ajungă un it-st desăvârșit, să spargă conturile de la NASA, să se umple de bani și să am și eu niște bătrâneți lipsite de griji. Să stau într-un hamac și să scriu cum poți crește un copil vesel, bă, și fericit.

P.S. Dacă nu v-ați prins, textul de azi a fost așea un fel de pamflet dedicat tuturor celor care cred că-și pot înghesui copiii în niste șabloane stabilite de toate „croitoresele” descreierate și că orice depășire de contur e semn de retard. Pentru ei am o urare d-aci, din fundu’ Rahovei: FUCK YOU!!!

P.P.S. Când ți-ai întrebat copilul ultima dată: ce te-a făcut fericit azi?