Așaaa, să ne întoarcem la oile noastre, zic. Am băgat de seamă că v-a placut singuri p-aici, ați dat frâu liber imaginației de mă miram și io de unde le scoateți. Bun așa, e bine de știut pentru viitor.

Despre Barcelona n-am ce să vă povestesc. Cine-a fost și-a văzut-o știe că vorbim despre unul dintre cele mai mișto orașe din Europa. Cine nu, să facă bine să meargă, căci nici nu știe ce pierde. Bref, e unul dintre puținele orașe care-mi dă senzatia aia că mi-ar plăcea să trăiesc acolo. Și asta spune tot.

Am stat la un hotel surprinzător de ok. Și zic asta nu pentru că în Barcelona n-ar fi hoteluri mișto, ci pentru că, la banii pe care i-am dat eu pe cazare, de obicei îți alegi: ori zonă bună, dar hotelul arată meh, ori periferie, dar ai hotel țâță de mâță. Iete că de data asta am avut bulan și hotelul arăta impecabil deși era în plin centru. Mai pățăști și d-astea bune.

În fine, ce voiam să vă povestesc. Oamenii ăia ne-au dat camera cu numărul 610. Număr pe care trebuia să i-l comunic în fiecare dimineață unei tipe care supraveghea treaba la micul dejun. Cum mă înființam lângă aparatul de cafea, cum apărea ca din pământ și mă chestiona scurt:

– Room number, senor.

Iar eu îi răspundeam cât puteam de elegant: six one zero. Femeia dădea din cap în semn c-a înțeles, mai întreba pentru confirmare „Vasilescu?”, eu aprobam stilat din sprâncene, ea mă bifa într-un catastif și pe urmă ne vedeam fiecare de treaba lui. Eu m-apucam să bag în organism, ea se ducea și pe la alte mese ca să-i streseze cu numărul camerei. Și povestea se repeta identic în fiecare dimineață. Spanioloaica venea și mă întreba, eu îi ziceam 610, ea pleca și mai apărea a doua zi.

Well, toate bune și frumoase până în a patra seară. Am ajuns rupți de oboseală, am dat să intrăm în cameră și pauză, nu funcționa niciuna dintre cartelele magnetice. Nu m-am panicat, mai pățisem asta și cu o seară înainte, doar că atunci măcar una dintre ele funcționase. Așa că, încrezător, m-am dus la recepție sa rezolv rapid, până n-adormeam pe mine. La recepție, surpriză.

– Disculpe, senor, tenemos una problema.

Mă rog, n-aș putea să jur că astea au fost cuvintele, dar clar erau varianta în spaniolă pentru „avem o problemă”. Acu’ nu știu cum stau lucrurile la voi, dar eu când sunt prin țari străine și aud din astea cu „avem o problemă”, pe loc îmi sare pulsul la 200. Oi fi io mai prăpăstios sau ceva, mai ales că de fiecare dată „avem” ăla se dovedește a fi la singular și doar eu sunt cel care am o problemă. Primul gând a fost că sigur-sigur ne-au dat afară din hotel.

Cu inima cât un purice l-am întrebat cam ce problemă avem. Păi ce să fie, s-au rupt balamalele la ușa de la duș și pentru că n-am vrea să vă treziți cu ea în cap mâine dimineață când începeți să mișunați prin baie după apă caldă ca puii de mâță după țâța maternă, trebuie să vă schimbăm camera. Ce-i drept, ușa de la duș era extrem de mare și făcută complet din sticlă groasă. Nu cred c-ar fi fost chiar cea mai plăcută senzație să te trezești cu ea între urechi.

– Bien, jefe, schimbăm ce vrei tu, dăcât mișcă-te o țâr’ mai repde că-ți adorm pe recepție.

Rezolvat. Schimbat camera în zece minute și somn de voie.

A doua zi dimineață la micul dejun cine credeți c-a apărut cum îmi turnam prima gura de cafea pe gâtlej? Exact. Fata cu ținutul socotelii. Pregătită, cu catastiful în mână, se înființează lângă mine și-mi zice extrem de mândră de ea cu un zâmbet extrem de larg pe figură:

– I know, room 610.

Mno, sper să vă puteți imagina cam ce față a făcut femeia când i-am răspuns nonșalant:

– Nope, four zero six.

Și m-am cărat afară, pe terasă, cu cafeaua în mână, în timp ce ea încă se mai holba mută în catastiful ăla.