Sâmbătă seara, chiar după finala la care am plâns oleacă (dar n-o să recunosc asta nici sub amenințarea cu arma), am cunoscut un cuplu. Că ea s-a dovedit a fi cititoare a acestui blog, e cu totul altă mâncare de pește, altceva voiam să vă povestesc.

El a lucrat trei ani în Franța ca inginer la ceva multinațională huge. S-a angajat la oamenii ăia în 2013 și totul era aproape de perfecțiune. Salariul baban, Parisul numa’ bun de descoperit, omlette du fromage, furculision, croissante, ați înțeles voi, tot tacâmul.

Doar că încet-încet și-a dat seama că are o problemuță care tinde să se transforme într-o problemă destul de apăsătoare. În sensul că la muncă, unde 99,99% dintre colegii lui erau francezi, nu-l băga nimeni niciodată în seamă. Pur și simplu nu exista. Pe undeva, de înțeles, pentru localnici, românii cu care se intersectau în viața de zi cu zi erau doar de trei feluri: cei care furau, cei care cerșeau și cei care lucrau în casele francezilor.

Prin urmare, când au dat cu ochii de omul nostru, au făcut exact ce-a făcut și badea Ion când a văzut girafa la grădina zoologică. Au tras concluzia că așa ceva nu există și și-au văzut de treburile lor, ignorând total prezența printre ei a unui român d-ăsta atipic.

Uite-așa s-a scurs aproape un an de muncă plin de frustrări. Omul nostru ajunsese să ia avionul aproape săptămânal spre România doar ca să simtă și el că aparține unui loc.

Dar a venit vara lui 2014. Și odată cu ea și prima finală a Simonei Halep la Roland Garros. Și-a ajuns omul nostru la muncă în dimineața de după semifinală. Și ghiciți cine era în centrul atenției și primea felicitări de la oameni despre care putea să jure că nu l-au văzut în viața lor. Ghiciți cine primea invitații pentru „quelque chose à boire après le travail”? Ghiciți cine a fost consolat după finala pierdută? Ghiciți cine n-a mai avut nicio problemă cu integrarea socială la locul de muncă din momentul ăla? Exact.

Și toate astea pentru că o fată din România a hotărât să-și dedice viața tenisului.

Atât.