Sper să pot face în fiecare an chestia asta. Și anume să reușesc să plec pe undeva în ajun de Paște și să mă mai întorc după ce s-au stins ecourile cozonacilor, drobului și urărilor cu „fie ca”.

Patru zile am fost complet rupt de ce s-a întâmplat pe interneții patriei, așa că n-aș avea de unde să știu nici dacă, în sfârșit, a mierlit-o nen-tu Iliescu, darămite să mai și scriu ceva cât de cât citibil. De-aia ziceam că mai bine vă povestesc pe scurt cum fuse în Orașul Luminii și poate să vă las si niște poze. Dacă vă interesează, desigur.

Mdeci, s-au legat lucrurile cum nu se poate mai bine. După o săptămână în care mă lua cu tremurat când aruncam un ochi pe accuweather (prognoza arăta numa’ coduri galbene și portocalii de ploaie și vijelie), de vineri s-au calmat brusc lucrurile la Paris. Adicătelea fix când am ajuns eu. Bref, trei zile n-am văzut decât soare și din când în când câte un norișor răzleț ca să ne mai răcorim.

Practic, am avut o vreme de m-am ars pe față și pe mâini ca un tractorist în ajun de semănăturile de primăvară. De unde am tras concluzia că Bărbosu’ mă iubește teribil dacă s-a îngrijit el personal să am parte numai de soare și peste douăj’ de grade pe toată perioada șederii. Serios, o dovedește din plin faptul că ieri, când am plecat, începeau din nou ploile și vijelia. Mulțam, Bărbosule, ești cel mai gagiu de treabă.

Mno, despre ce-am văzut p-acolo, n-are rost să povestesc, au cam fost bifate obiectivele clasice pen’că miss Petrică era prin zonă pentru prima oară și nu puteam s-o las fără să vază și ochiu’ ei Turnu’, Arcu’, Șampselizeu’ și toate celelalte clișee pentru care te duci întâiaș’ dată la Paris.

În schimb, vreau să las scris aici, ca să indexeze gugălul, despre locurile unde chiar poți să mănânci bine în Paris, și ca să apară și textul ăsta printre minunatele articole despre cum să dai 8 euro pe cupa de înghețată în Turnul Eiffel sau să mănânci scump și prost pe Champs Elysee.

Așadar, dacă vreodată vă vor purta pașii spre mirobolanta capitală a Franței, mergeți pe mâna mea. Sunt două cârciumi care mi-au fost recomandate pe Facebook (merci Relu, merci Bianca) și pentru care am lăsat foamea să învingă lenea, făcând astfel efortul de a mă deplasa la fața locului.

Avem așa. Prima se intitulează poetic (dacă nici francezii atunci cine?): Au doux raisin. E pe Rue Descartes 29, în zona Pantheon-ului (la maxim 500 de metri), cea mai apropiată stație de metrou: Odeon. E un bistro mic, de cartier, unde gătește chiar proprietarul și o face bine de tot. Atât de bine încât am mai mers și a două oară, pentru cei mai șmecheri melci din lume, un pate de fois gras demențial si o vită absolut senzațională. Eu, personal, mi-am promis c-o să ajung aici ori de câte ori voi mai călca prin Paris. N-ai cum să NU te duci.

Cealaltă cârciumă despre care facem vorbire este Bistrot de la Galette. Asta e în Montmartre, pe Rue Lepic, la numărul 102, stațiile de de metrou cele mai apropiate: Blanche sau Pigalle. Tot o cârciumă mică de cartier, tot proprietarul gătește, dăcât că aici proprietar este Madame Debray (io am poreclit-o Tante Mathilde, mi se părea că i se potrivește uns). O doamnă care are așea un aer de profesoară de franceză ieșită la pensie și care face o rață cu prune după care stai și te întrebi dacă n-ar fi mai bine să emigrezi naiba odată. Și aici mă mai întorc negreșit.

Una dintre explicații ar fi că ambele restaurante sunt lejer în afara zonelor turistice (mă rog, cât poate exista un astfel de concept în Paris, am vrut să spun că sunt în afara zonelor unde întâlnești hoardele de turiști flămânzi puși pe ras orice le iese în cale și care pare a fi comestibil). În ambele locuri consumatorii erau preponderent „de-ai casei”, cetățeni care probabil locuiau în zonă și acolo îsi luau de obicei prânzul sau cina. De fapt, dacă e să mă gândesc bine, cât am stat la Tante Mathilde au mai intrat și vreo două cupluri de turiști, dar la Au doux raisin, noi eram singurii rătăciți. Ba chiar mi s-a părut că s-au și mirat ușor când au văzut că ne așezăm.

Stați că mai am un pont și-am terminat. Dacă din motive independente de voința voastră nu puteți ajunge la niciunul dintre cele două localuri menționate, căutați pe hartă Rue Mouffetard (stația de metrou Censier-Daubenton). Cu asta n-aveți cum să dați greș, parctic este o stradă lungă de până într-un kilometru, plină de cârciumi și restaurante mișto. Din păcate, am descoperit-o prea târziu, când deja mă rostogoleam ca un butoi de la cât băgasem în mine, dar se vedea cu ochiul liber că ai de unde alege.

Gata, hai că v-am împuitat capetele destul cu franțujii și cârciumile lor. Luați de-aici niște poze (click pe pozele de la finalul textului) și ne auzim mâine. Vă pupă fratele vostru.

P.S. Ah, ba nu, să nu uit. Tot la Au doux raisin am băgat așa de control un creme brulee. Moment în care am descoperit cu stupoare că ce ne-au adus oamenii ăia n-avea nicio legătură cu nimic din ce mai mâncasem eu în această existență si purta, în mod josnic, tot numele de creme brulee. Ca să știți.

Atât.

[ngg_images source=”galleries” container_ids=”44″ display_type=”photocrati-nextgen_basic_slideshow” gallery_width=”600″ gallery_height=”400″ cycle_effect=”fade” cycle_interval=”10″ show_thumbnail_link=”0″ thumbnail_link_text=”[Show thumbnails]” order_by=”sortorder” order_direction=”ASC” returns=”included” maximum_entity_count=”500″]

.

mihai_vasilescu_melci_paris