Intru pe culoarul care duce către turnicheți și trec pe lângă un bărbat care cântă la chitară. Nu numai eu, toți trec pe lângă el grăbiți, preocupați, fără să-l observe. Dar el e acolo. E acolo și cântă în continuare făcându-i pe cei de la Phoenix să renască pe gresia tocită și rece.

Mai merg câțiva metri și mă opresc. Îl ascult de la distanță. Are o voce plăcută. Și-atunci mă lovește gândul că omul ăsta mai mult ca sigur nu stă acolo pentru că are vreun hobby ciudat care-l face să strângă o chitară în brațe, undeva într-o o stație de metrou oarecare din Bucureștiul ăsta ciudat, mult prea grăbit și impasibil.

Îmi dau rucsacul jos din spate, mă întorc și merg spre el hotărât să-i dau niște bani. Scot portofelul și descopăr că n-am niciun leu cash la mine, în timp ce aud metroul cum se oprește la peronul meu. Oricum l-am ratat, dă-l naibii. Ies din nou afară, în stradă, și caut un bancomat. Îl găsesc. Intru din nou la metrou.

Piesa celor de la Phoenix s-a terminat, acum prin tunel răsună Roșu și Negru.

… Într-o nu știu care vară, într-o nu știu care seară…

Ar fi bine, dar nu e nici vară, nici seară, e doar o dimineață gri și urâtă de februarie.

… Într-un nu știu care sat, sub un nu știu care pat…

Mă apropii de cutia albă, de carton, pe care o are la picioare. E goală. Oare de ce e goală? Oare de la ce oră cântă? Oare câți oameni au trecut pe lângă el? Oare de ce nu s-a oprit nimeni? Oare ce gândește când vede că nu se oprește nimeni din goana nebună spre cel mai important metrou al vieții lor, primul care intră în stație. Cu peronul pe partea stângă.

I-am pus niște bani în cutie. Nu contează cât. Contează doar c-a înclinat ușor din cap. Am rămas până a terminat piesa.

… Într-o nu știu care vară, într-o nu știu care seară…

Ia mâinile de pe chitară, zâmbește și se uită la mine:

– E bine?

Omule, dacă mai ai puterea să zâmbești unui necunoscut, într-o dimineață cenușie și rece de iarnă, în timp ce cânți pentru nimeni într-o stație de metrou, îți garantez eu că E BINE.


mihai_vasilescu_chitara_metrou