Iată un subiect care n-a fost dezbătut niciodată pe acest blog. Și cum eu țin foarte mult la părerile voastre, ce-ar fi să ne ocupăm de asta chiar azi? Nu de alta, dar dacă arunci o privire pe fereastră îți cam vine să-ți tai oleacă venele.

So, exista oameni pe care viața îi pune în fața întrebării dacă mai merită sau nu să trăiască. Unii aleg să nu, cei mai mulți aleg să da (cel puțin așa-mi place să cred). Totuși „unii” ăia există și aleg să plece din această lume.

Ca să fie clar, nu mă refer sub nicio formă la persoanele care suferă de boli incurabile și-ar face orice doar ca să scape odată de dureri sau de propriul chin și să-i scutească de prezența lor în această ipostază pe cei din jurul lor. Nu, nu despre ei vorbesc, asta este o discuție cu totul și cu totul separată. Pot să vă spun doar că, dacă puterea de decizie ar fi la mine, aș legaliza eutanasierea mâine dimineață.

Nu, vorbesc despre oameni care nu suferă de nimic fizic și totuși aleg să părăsească viața. Nu contează motivul. Că rămân fără job, că dezamăgiri în dragoste, că divorțuri, că au luat notă mică la examen, că a picat copilul la facultate și mai puteți înșira voi ce vă mai trece prin cap. Întrebarea rămâne aceeași: cum vedeți treaba asta? Ca pe un act de curaj sau ca pe unul de lașitate?

Nu în ultimii rând, poate și pe unii dintre voi i-a pus vreodată viața în fața acestei întrebari. Dacă sunteți în continuare pe-aici e clar ce răspuns ați ales. Ce voiam eu să vă întreb este: dacă într-adevăr ați avut astfel de gânduri, care-a fost motivul care v-a făcut să puteți continua deși aveați îndoieli c-ați mai vrea s-o faceți? Ce-a fost atât de puternic încât v-a îndemnat să lăsați deoparte orice gând de sinucidere și să mergeți mai departe?

mihai_vasilescu_sinucidere