Am mai povestit pe-aici că în vremuri nu atât de îndepărtate am lucrat în vânzări. Mai precis până acum fro doi anișori. N-o duceam rău, mai ales că firma respectivă era unic importator și distribuitor al cd-urilor și dvd-urilor Traxdata. Dacă n-ați auzit de ele, înseamnă că n-ați ars în viața voastră câte un bulk odată de cd-uri cu filme piratate.

Mă rog, revenind, că nu despre asta voiam să vă povestesc. Treaba e că în anii ăia începuse să apară internetul cu viteză bună, prin urmare românii au devenit peste noapte mari amatori de filme moca. Cererea de cd-uri și dvd-uri era atât de mare încât firma nu făcea față cu comenzile. Lucrurile se defășurau ca în visurile umede ale oricărui om de vânzări din lumea asta. Eram anunțați că marfa trebuie să ajungă la Constanța, iar noi sunam clienții și luam comenzile până să apuce ăia să descarce containerele. Practic, vindeam instant câte un tir întreg și comanda următoare deja pleca spre furnizorii taiwanezi, până să tragă vaporul în port.

Dar stați, că asta nu e tot, comenzile erau ATÂT de mari că niciodată nu ne ajungeau blestematele alea de cd-uri și dvd-uri pentru toți clienții. Ba mai mult, eram nevoiți să le și tăiem din cantiăți. Pe sistemul „să se dea câte una ca s-ajungă la toată lumea”. Cum ziceam, visul umed al oricărui agent de vânzări din lumea asta.

Iar când marfa ajungea efectiv în depozit, ne băteam pe ea. Pentru că deși ne-o împărțeam și juram pe roșu să nu ne atingem de ce nu-i al nostru, fiecare încerca să mai fure câte ceva de la ceilalți și să dea mai mult clienților lui. Mno, cine-a avut vreodată în viață target de făcut înțelege exact ce vreau să zic.

Partea proastă e că tot noi, oamenii de vânzări, ne ocupam și de facturare (don’t ask, ăsta era sistemul firmei). Lucru care ducea la haos și jihad în ziua în care veneau cd-urile. Toți încercau să-și factureze cât mai repede comenzile ca să nu cumva să-i fure ceilalți șacali din marfă. Era o plăcere ce să mai.

Well, într-una din zilele astea când tirul cu cd-uri tocmai adăsta la noi în depozit și deja începuse haosul emiterii de facturi, în firmă a intrat un cetățean care se plimba agale printre birouri. Nimic neobișnuit, se lucra cu publicul, așa că mereu ajungeau diverși oameni pe-acolo. Pe care-i preluam noi, cei de la vânzări, ca sa vedem ce le dorește suflețelul. Dăcât că atunci, în plin jihad, evident că nu-l baga nici dracu’ în seamă. Pe lângă că nu se îndura nimeni să lase facturatul, nici cetățeanul nu arăta din cale-afară de ofertant. Avea o cușmă de-aia de blană de oaie pe cap, o haină neagră lungă, ponosită și ceva gen galoși în picioare. Ce să mai, părea mai degrabă genul care ar cumpăra niște caș proaspăt de mioare, slană și ceapă verde, nu cd-uri și dvd-uri.

După vreo câteva minute în care s-a plimbat printre noi fără să-l bage nimeni în seamă, cetățeanul a găsit de cuviință că cel mai nimerit lucru ar fi să se așeze fix în fața biroului meu. Moment în care i-am pomenit în gând, în cel mai duios și gingaș mod cu putință, câte ceva despre o grămadă de decedați din familie. Pur și simplu nu știam cum să fac să-i spun să mă caute pe-afară și să mai revină el peste vreo două zile sau când l-oi chema eu. Nu știu dacă mi-a citit ceva în privire, dar de plecat n-a plecat. A scos listuța din buzunar și-a început să comande produse. Abia atunci am făcut ochii mari. Omul mi-a făcut ditamai comanda, a achitat-o pe loc și s-a dus în treaba lui.

Ei bine, fraților, omulețul ăla a fost unul dintre cei mai buni, mai mari și mai fideli clienți ai firmei câtă vreme a mai existat ea. Iar eu din ziua aia am învățat să nu mai judec oamenii după haine că nu se știe niciodată de unde sare iepurele. Nu-mi iese întotdeauna, dar măcar mă străduiesc.

Pe la voi cum stă treaba? V-ați luat-o vreodată pe stilul ăsta, judecând omul după aparențe?

mihai_vasilescu_haina