Ăsta ar trebui să fie un text care să vă dea de gândit. Poate că este sau poate că nu. O să vă dați voi singuri seama.

Pe Rin l-am cunoscut la vârsta aia la care se spune că nu mai reușești să-ți faci prieteni noi și rămâi tot cu ăia pe care-i ai. Well, uite că uneori vorba asta nu prea funcționează.

Povestea lui este extrem de simplă, ca toate poveștile de succes: plecat din Buzău, a ajuns în București și zece ani mai târziu și-a deschis un business al lui. După cum ziceam, simplu ca bună ziua, nu? Mă rog, ar mai fi la mijloc și oleacă de muncă, dar cine se mai uită la asta în ziua de azi?

Scurtă paranteză. Mai ține minte cineva de pe-aici cum era cândva să-ți anunți părinții că vrei să dai la un liceu cu profil sportiv? Că dacă nu mai știți, vă explic eu imediat. Câteva minute părintelui i se bloca respirația de parcă fix în momentul ăla se termina aerul de pe planeta Pământ și apoi invariabil urma întrebarea: „Cum, mamă, tocmai la sport? Nu vrei să alegi și tu ceva serios?”. Dacă mai locuiai și într-un oraș mic de provincie, fix în momentul ăsta apăreau și primele lacrimi. Că, na, faci tot ce poți ca să nu-ți lași copilul s-ajungă ca „golanii ăia care dau cu piciorul în minge”. Exact, dar exact așa a pățit și Rin. Doar că el al ales să dea cu mâna în minge, nu cu piciorul, mai precis, a făcut handbal. Am încheiat paranteza.

E posibil să nu înțelegeți relevanța paragrafului anterior, dar o să v-o deslușesc tot eu, citându-l chiar pe el: „Sportul a fost cel care m-a învățat unul dintre cele mai importante lucruri: indiferent ce vrei să faci, fără multă muncă și disciplină, talentul e degeaba”. Iar citatul ăsta a fost singurul lucru pe care l-a luat cu el când a terminat cu handbalul, a plecat din Buzău și-a poposit pe plaiurile lui Bucur cu buzunarele mai goale decât Piața Victoriei în zilele mitingurilor pesede.

Așa că odată ajuns aici, pentru că nimeni nu se înghesuia să-i lase vreo moștenire babană sau să-l binecuvânteze cu o finanțare cu multe zerouri, a fost nevoit s-o ia de jos. Ca noi toți, de altfel. Primul job? Montat de antene parabolice. Lejer, elegant, practic nu trebuia decât să se cațere pe case sau balcoane și să le monteze oamenilor antenele, indiferent dacă afară ploua, erau minus cinșpe grade sau plus 40. Treabă pentru care era remunerat cu „generosul” salariu de 500 de lei. Pe lună. Dar a strâns din dinți și-a continuat cu joburi mai mult sau mai puțin efemere în vânzări, cu nopți nedormite, cu target-uri, cu zile în care mânca doar covrigi, cu tot ce înseamnă lupta pentru supraviețuire într-un oraș în care dacă nu dai tot ce poți, te halește imediat. Și toate astea cu un singur scop: să strângă banii pe care să-i riște investindu-i în propriul lui business.

Și-a riscat. Zece ani mai târziu a riscat tot ce reușise să strângă. Iar eu am fost de față încă de când căuta un nume potrivit pentru brand, am fost acolo și când căuta să închirieze un spațiu sau când negocia contractele cu furnizorii, am asistat la toată munca de după ce-a dat drumul la treabă, pe scurt, am văzut cu ochii mei cum a construit un brand de la zero, bucată cu bucată, zi după zi, client cu client. Iar astăzi, când citiți acest text, Rin deține și conduce Christian Tailoring, unul dintre cele mai cool businessuri pe care le știu eu. Dar cu ce preț? Numai el știe cu adevărat.  

De ce v-am povestit toate astea? Păi din două motive.

Primul. Pentru că eu cred cu tărie în puterea exemplului personal. Cred în oamenii care au reușit pe barba, pe creierul și pe munca lor. Cred că ei sunt cei care ar trebui să țină cursuri de dezvoltare personală, nu tot felul de cetățeni care sunt doar simpli teoreticieni. Nu zic, o fi și teoria bună la ceva, dar de cele mai multe ori practica o bate la popoul gol.

Și al doilea. Pentru că vreau să vă rog să-mi dați și voi exemple de oameni pe care-i admirați. E imposibil să nu aveți în jur oameni pe care-i apreciați pentru modul în care gândesc, muncesc și acționează. Nu credeți c-ar fi tare să știe și ei asta? Hai să-i scoatem din anonimat.

Uite, aveți aici link către una dintre cele mai cool campanii pe care le-am văzut în ultima vreme. Am acceptat să fac parte din ea tocmai pentru că nu trage tare pe vreun brand, ci se referă la oamenii mișto din jurul nostru, oamenii maverick.

Intrați pe link și scrieți povestea unui om mișto din viața voastră. Sau poveștile mai multor oameni mișto. Cu cât mai multe povești se strâng, cu atât o să avem de unde alege. Pentru că da, tot noi vom decide, prin vot, care dintre cei propuși merită cel mai mult titlul de maverick. Bref, cel care va strânge cele mai multe voturi va câștiga un maverick kit (e surpriză, nu vreau să vă spun ce conține) și o ședință foto cu Cristian Șuțu, în cadrul proiectului „Portret de bărbat”. Iar partea cea mai tare este că exact același premiu îl va primi și acela dintre voi care a făcut propunerea câștigătoare. E limpede?

Ce ziceți, vă băgați? Aveți în jurul vostru pe cineva care vă inspiră în vreun fel sau altul și căruia să vreți să-i faceți surpriza asta? Și nu, nu trebuie să fie neapărat oameni de afaceri de succes, maverick poate fi oricine care face lucrurile altfel, dar le face de te întrebi cum naiba reușește. Ca să nu mai spun că și voi cu siguranță sunteți maverick pentru cineva. 

P.S. Ah, să nu uit, la ședinta foto voi fi și eu de față. Vreau să-i cunosc personal pe amândoi, și pe cel care a făcut propunerea și pe cel care l-a inspirat s-o facă. 

P.P.S. Pentru că sunt un despot al vremurilor noastre, va mai exista și un al doilea premiu. Premiu pe care îl voi acorda eu personal, și absolut subiectiv, poveștii care mi-a plăcut mie cel mai mult: îi voi dedica omului un articol aici, pe blog. 

mihai_vasilescu_rin_maverick3