Mdeci am ajuns alaltăieri la un specatcol de teatru. N-o să vă dau numele piesei că nu vreau să le fac oamenilor ălora mai mult rău decât își fac singuri. Și nu despre calitatea actului teatral voiam să vorbesc.

Spectacolul cu pricina are ca tematică modul în care a scăzut calitatea învățământului din spatiul carpato-danubiano-pontic și mai ales cum se reflectă asta asupra elevilor. Treabă bună, m-ar fi interesat subiectul. Atât că oamenii care se ocupă de promovarea lui au greșit nițel targetul de public către care ar trebui să se adreseze. În sensul în care în loc să se orienteze spre părinți și profesori, m-am trezit într-o sală plină ochi de copii între 12 și 14 ani. Mno bine, n-o fi foc, copiii sunt și ei tot ca niște oameni, dăcât că mai mici. Așa că m-am îndesat bine în scaun și-am așteptat să înceapă.

Dar mai întâi m-am distrat cu operațiunea „dați-vă telefoanele pe silent”, coordonată de una dintre cele trei profesoare care-i însoțeau p-ăia micii. A durat ceva. Cu strigăte, cu amenințări, cu rugăminți, până la urmă s-a rezolvat. Și-a început spectacolul. Ia ghiciți voi cui i-a sunat telefonul tare, extrem de tare, fix după primele trei replici? Mhm, exact, lu’ doamna profesoară. Am râs.

Mno, trecând peste incident, trebușoara a mers mai departe și sărmanii actori se chinuiau pe scenă cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună (cum ar fi salvarea dropiilor de la extincție sau ceva). În timpul ăsta eu ma gândeam cam care ar fi momentul optim în care să mă ridic și s-o tai de-acolo. Da’ n-am apucat să-mi duc gândul la capăt că de pe scenă, în focul actului creativ, s-a auzit întrebarea „ce înseamnă democrație?”.

Am uitat să vă spun că lângă mine stăteau un băiețel (pe la doișpe-treișpe ani așa) cu maică-sa. Bine, „stăteau” e relativ spus, practic prezent în sală era doar copilul, doamna mă-sa nu și-a scos ochii nicio clipă din telefon. Piciul era plăpând, blond, cu ochelari și avea o moacă foarte serioasă. Ei bine, când a auzit întrebarea cu democrația, a mormăit ca pentru el: „puterea poporului”. Mă-sa care, după cum spuneam, până atunci nu-și scosese ochii din telefon, și-a întors fața spre el:

– Ce-ai zis?

Ăsta micu’ a șoptit din nou:

– Democrație, puterea poporului.

Moment în care făptura care-i dăduse viață s-a lămurit brusc că puștiul răspunsese la întrebarea de pe scenă. Și-atunci, încântată, l-a strâns zdravăn de umăr și i-a zis așa cum trebuie să zică orice părinte responsabil aflat într-o sală de teatru:

– Zi, mă, tare!

Io am ramas cu gura căscată. Cred că ș-ăla mic. Că l-am văzut cum clatină din cap. Da’ femeia era pornită:

– ZI, MĂ, TARE!

Nțțț. Copilul, ca un om normal la cap, nu voia și pace. Pe scenă spectacolul mergea mai departe. S-a auzit explicația: democrație vine din greacă, unde „demos” înseamnă „popor” și „kratos” putere.

Moment în care cocoana s-a uitat la copil cu nețărmurit dispreț și-a rostit răspicat ca să se audă în toată sala:

– Vezi ce prost ai fost că n-ai zis tare?!

Ăla a fost momentul în care m-am ridicat în picioare și-am plecat. Da’ mi-a părut rău că n-am avut puterea să mă întorc spre puștiul blond și să-i spun: „bravo, n-o mai asculta pe mă-ta că e proastă”. Sau măcar să-l iau de mână și să plec cu el acasă.

sursa foto: freepik.com