Text scris de Elena

Primii șase ani din viață mi i-am petrecut la un pension de la țară. Cea care s-a ocupat cu mai mult sau mai puțin succes de educația mea în acea perioadă, a fost bunică-mea, o adevărată sportivă de performanță. Sportul practicat era aruncarea cu prăjina. Aia de rufe. Doar când distanța de parcurs până la prăjină era prea mare, arunca cu ce nimerea. Și de regulă nimerea coada de mătură sau de lopată. De la ea am învățat cum să te ferești, să parezi sau să fugi cu nor de praf în urma ta.

Pe undeva o înțeleg. Pe măsură ce mai apărea câte un copil în neam era cantonat direct la ea în curte. Și uite așa am ajuns să fim doișpe fete și patru băieți. Iar bunică-mea trebuia să ne gestioneze excesele de personalitate, dar mai ales foamea. Cu excesele de personalitate se descurca impecabil. Văduvă de la vârsta de 31 de ani și-a crescut singură cei cinci copii. Trei fete și doi băieți toți educați după un regim militar. Cred că imediat după moartea bunicului meu a învățat tainele educației Legiunii Franceze că altfel nu-mi explic de unde avea atâta forță în glas și în brațe. În plus era o credincioasă de bază a urbei sale așa că și-a însușit până-n măduva oaselor și sintagma „bătaia e ruptă din rai”.

Acum, pe bună dreptate. N-aveai cum să supraviețuiești și să rămâi sănătoasă la cap dacă trebuia să hrănești, să speli și să predai vii și întregi către părinți 16 copii. Gândiți-vă doar la faptul că trebuia să ne pună masa de trei ori pe zi. Era imposibil! Tocmai de aceea ne trimitea să prestăm diverse servicii pe la vecini.

Cel mai mult îmi plăcea să mă trimită la vecini ca să le mătur curtea și să le aduc apă de la fântână. Le făceam pe rând. Întâi măturam curtea ca să se pună praful pe mine și după aia cu mâinile ude de la apa scoasă îmi trăgeam două dungi sub ochi. Rembo în varianta feminină eram. Și stăteam în rolul ăsta până ajungeam seara acasă și cu o simplă dar puternică palmă după ceafă îmi reveneam.

Și dacă tot vorbim despre seară, trebuie să știți că ăla era cel mai mișto moment al zilei. Ne întorceam fiecare de la „serviciu” cu „leafa”. Aveam o plăcere morbidă să ne ofticăm unii pe altii cu cine a primit mai mult. Eu fiind o orgolioasă fără limite, dacă aveam cea mai mică bănuială că mă poate întrece cineva în câștig, completam cu niște „mici atenții” luate de prin curțile nesupravegheate. Mai două-trei roșii, mai câteva ouă, prune, zarzăre, ceapă. Nu conta ce. Important era să am poala plină. Tot ce primeam punea bunica în bucătărie și se apuca de cina. În timpul ăsta cei mai mari îi spălau pe cei mai mici. După aia, băieții pregăteau patul și fetele masa.

Momentul somnului era pentru noi cel mai bun test că am învățat să ne apărăm pe întuneric în fața oricărui pericol. Bunica încropise patru paturi cu saltele din paie care fâșâiau și înțepau ca naiba. Așa că începea chilomăneala în dormitor. După două avertismente „încetați, că vin la voi!”, invariabil urma ușa deschisă și un scurt sfârâit al unui obiect aruncat către noi. Ăla nimerit era cel care adormea primul.

Dimineața, primul care se trezea era și cel care se îmbrăca complet. Și nu doar complet ci și cu haine și pantofi pe mărimea lui. Ceilalți luam ce nimerea sau rămânea. Pentru hanoracul unei verișoarei m-am trezit două săptămâni la rând înaintea tuturor. Deși afara era cald să mori, nu mai conta nimic când ieșeam pe uliță îmbrăcată cu gluga pe cap și mâinile înfipte adânc în buzunare. Sile, vecinul de peste drum, o singură dată mi-a cerut să i-l dau și lui să vadă cum îi stă. De-atunci nu i-a mai trebuit și cred că nici acum nu suporortă hanoracele.

O să vă mai spun doar că am continuat să ne revedem în vacantele de vară an de an. Și într-o astfel de vacanță am vandalizat efectiv o livadă de pruni a unui vecin. Pe când ne gândeam pe unde să ne ascundem de urgia iminentă sau care dintre noi să ia rata să fugă acasă, am auzit urletul bunicii din poartă: nimeni nu se ia de copiii mei!

Ăsta a fost momentul în care am știut toți că de acum înainte prăjina va sprijini doar sârma cu rufe și noi va trebui să avem grijă de ea. Îmbătrânise.

mihai_vasilescu_bunica

sursa foto