Să presupunem că ai avut ghinionul să te naști și să trăiesti în România. Ducem presupunerea mai departe și ne imaginăm că dacă tot trăiești aici, te-ai mai și căsătorit și-ai făcut și-un copil. Copil care s-a născut hipoacuzic. Mai precis, fără auz. Deloc.

Știți ce-ți oferă statul român din momentul în care acel copil a venit pe lume? Muie, multă muie. Bine, nu că ți-ar oferi altceva nici dacă ai un copil perfect sănătos, dar în acest caz muia parcă se simte mai al dracului. Se simte în așa hal încât, din momentul în care s-a pus diagnosticul de hipoacuzie profundă bilaterală, și te „bucuri” din plin de „benficiile” sistemului de sănatate românesc, începi să te întrebi dacă nu cumva ai avut dintotdeauna în tine instinctul criminal care-ți spune că poate ar fi cazul să dai în cap cuiva.

Dar strângi din dinți și începi lupta cu sistemul. Lupta cu „asta se decontează, asta nu se decontează”. Evident, nu știu cum naiba, dar cel mai des „nu se decontează”. În cele din urmă, după chinuri și munți de stres, reușești un semi-miracol, reușești să-ți operezi copilul și să-i recuperezi parțial auzul cu ajutorul unor implanturi cohleare. Implanturi de care va avea nevoie toată viața ca să poată auzi.

Însă toate astea nu sunt posibile fără un Certificat de Handicap. Care certificat trebuie eliberat anual în urma unui întreg proces ce presupune o grămadă de drumuri la medicul de familie, la spitalul de specialitate, la anchete sociale, la comisii de evaluare, la angajatori, la direcția pentru protecția copilului, la morții mă-sii, plus un munte de formulare de completat. Anual! Adică an de an ești nevoit să treci prin acest supliciu infernal pentru nenorocitul ăla de certificat.

An de an te prezinți cu copilul, fără implanturi, în fața unui medic care va emite printr-un aparat niște frecvențe sonore ca să vadă dacă reacționează la ele. Eventual, într-un moment în care îl prinde neatent, poate îi și susură pervers la ureche: „Nu vrei niște ciocolată? Hai, ca am aici în cabinet niște ciocolată taaare bună”. Ca să vadă dacă nu cumva aude și tresare pofticios. Dar ce să vezi, copilul nu tresare. Pentru că diagnosticul, pus de un medic specialist și acceptat de comisie, este permanent și ireversibil, iar minunile se întâmplă numai în povești.

Voi realizați ce spun eu aici? E ca și cum ai avea ambele picioare amputate, dar trebuie să te prezinți an de an la o comisie care să constate dacă nu cumva ți-au crescut la loc. Gizăs fucking craist!

Și dacă aveți vreo îndoială că toate astea nu sunt purul adevăr, puteți să citiți aici ce-a scris tatăl Sarei, fetița care a avut ghinionul sa se nască fără auz tocmai în binecuvântata Românie, țara tuturor posibilităților.

FMM, viață!

mihai_vasilescu_don_quijote