Text scris de Elena

Nu știu cum a fost la voi, dar se pare că la mine o parte din comportamentul meu de adult se datoarează terorii pe care am trăit-o în copilărie. Da, da, teroare. Cum altfel să-i spun activitații preferate a fratelui meu, aceea de a mă închide în frigiderul Fram? Pentru cei mai tineri de pe aici, Fram nu este Ursul Polar ci un frigider care avea ca sistem de închidere, din exterior, o clanță. Hei, clanță de ușă, da? Din interior nu aveai cum să ieși. Decât leșinat sau mort. Cum dădea putin frigul cum începeam să tremur. De frică, nu de frig! Ai mei nu foloseau niciodată frigiderul iarna. Mâncarea se ținea pe balcon. Că doar de ce era iarna? Răspuns corect: ca să faci economie la curent.

Când am crescut suficient de mare și nu mai încăpeam în “naveta spațială” a trecut la planul secundar: lada de la studio. Și nu vorbim de vreun studio de muzică ci de un pat numit studio.  Dacă din frigider șansele să ieși erau egale cu a întalni un pinguin vara pe stradă, din ladă puteam să ies doar dacă mă împingeam cu spinarea în ea.

O buna perioadă a mers, până și-a dat seama nebunu’ că dacă mai pune ceva greu peste capacul de la ladă, tot ce putea să iasă de acolo erau ochii mei din orbită din cauza efortului de a supravietui. Așa că lua televizorul rusesc (color, da?) în brațe, care avea 50 de kile în viu, și stătea acolo până nu mai mișcam. Să nu mă întrebați de ce nu-l pâram când ajungeau ai mei acasă de la serviciu. Puteți înțelege asta doar dacă iubiți ciocolata la fel de mult ca mine.

Și când te gandești că ai mei nu-și doreau decât să ne iubim ca frații și să avem grija unii de alții. Tot din grijă exagerată mama ne interzicea să umblăm la aragaz. Ne lasa mereu mâncarea fiartă ca să se răcească doar puțin până ajungeam de la școală. Într-o zi frate-miu mi-a zis mie și soră-mii să facem omletă. Că spălăm noi vasele după aia și mama n-o să-și dea seama. Făcut, mâncat și la final surpriză. NU CURGEA APA! Băi, fraților, soră-mea fusese la baie înainte și trăsese apa la wc, că eram în stare să spălam tigaia si farfuriile în apa de acolo, doar ca să nu afle mama de aragaz. Ei, dupa un consiliu frațesc TOT frate-miu a venit cu IDEEA salvatoare: să aruncăm pe geam tigaia, farfuriile și tacâmurile. Făcut!Doar că, zâna copiilor murise sau ceva, pentru că spre seară, cioc-cioc la ușă. Vecina de la etajul doi:

Vecină, copiii tăi au aruncat astea azi pe geam. Nu știu de ce că nu s-a auzit ceartă. Și nici nu cred că le-a scăpat așea aiurea din mână.

A urmat un T-eu de croitorie rupt. Pe toți trei. De a doua zi, butoanele de la aragaz plecau odată cu mama la serviciu. Liniște însă n-a continuat să fie. Pentru că frate-miu era plin de idei. Și cum îmi descoperise plăcerea nevinovată -ciocolata- mă șantaja de fiecare dată. Dacă mă trimitea mama să iau ouă, pentru două bucățele de plăcere, mă punea să rotesc punga deasupra capului și să o trântesc cu putere de spinare. Ce ziceți, îmi trebuia mult să fac asta? Exact! Sau să sparg sticla cu ulei de scările blocului. Sau să arunc de pe balcon pungi cu apă la picioarele trecătorilor. Cel mai tare pariu cu el pe care l-am câștigat vreodată a fost să cobor de la etajul patru în fund pe scări. O ciocolată întreagă am primit atunci. (Sîc!)

Normal că mă iubea! Altfel nu mi-aș explica cum la cutremurul din ’77 ca să mă potolească din plânsul ăla de sperietură, mi-a tras o palmă și mi-a spus:

– Dacă taci, promit că arunc lada pe geam.

Noroc cu șifonierul care a căzut peste ladă și a făcut-o bucăți.

mihai_vasilescu_copii