Am simțit, am simțit încă de când s-a oprit în dreptul meu și și-a pus geaca de piele în compartimentul de deasupra că urmează un zbor cumplit. Îmi spunea asta izul greu de transpirație stătută care venea spre mine dinspre toată ființa lui. Știți voi mirosul ăla împuțit care pare că are propria lui viață, care pare că ți se strecoară și ție prin toți porii de ai impresia că ai început să puți și tu? Ei bine, ăsta era.

Apoi s-a așezat în dreapta mea. Da, frate, cam așa stau eu cu norocul. Sau mai bine zis cu ghinonul. Din tot avionul ăla, cea mai urât mirositoare ființă din sud-estul Europei s-a găsit să se aseze tocmai lângă mine. Când a pus fundu’ pe scaun, am avut impresia că de sub cămașa lui a ieșit un pumn imens care m-a izbit drept în nas. Atunci mi-am zis că a venit momentul să-mi încerc ultima șansă, m-am ridicat și m-am prefăcut că am treabă la budă. Da’ n-aveam. M-am dus doar ca să verific dacă mai e vreun loc liber în avion. Nu era. Până la urmă am decolat. Moment în care de obicei mă rog nu se întmple nimic nepreprevăzut cu avionul. De data asta mă rugam să facă cineva o minune și să dureze zborul până la Timișoara o secundă. N-a durat.

Partea și mai proastă e că în scurt timp au început să se foiască pe lângă noi stewardesele care duceau căruciorul ăla plin cu haleală, sucuri și alte chestii. Nu c-aș fi avut ceva cu ele, fetele erau chiar drăguțe, doar că provocau formarea de curenți de aer în timp ce se mișcau. Iar în condițiile date orice deplasare neprevăzută a moleculelor de azot, oxigen și dioxid de carbon din jur, era un chin inimaginabil. Abia se mai așezase duhoarea distinsului meu vecin de scaun și-acu’ o stârneau din nou. Până la urmă a trecut și asta. Vecinu’ cu glandele sudoripare înfundate și-a luat un sandviș și-a început să molfăie liniștit la el. Oricum, pe lângă ce îndurasem până atunci, plescăitul lui și mirosul de mezel păreau o dulce binecuvântare. A terminat și de mâncat. Mă gândeam că odată cu asta s-au terminat și chinurile mele. Well, mă gândeam prost. Gagiul cu duhoarea putea mai mult, mult mai mult.

A terminat rapid de îngurgitat sandvișu’ și-apoi a băut lung din sticla de apă minerală gâlgâind cu poftă. Și nu numai gâlgâind, în general scoțând o seamă de zgomote pe care le-ai putea asocia cu orice numai cu mâncatul și băutul într-un spatiu public nu. După ce și-a ostoit setea, s-a șters încetișor la bot cu șervețelul care zăcea pe tăblia din fața lui, după care cu un gest imperial l-a aruncat pe jos. Pe jos, înțelegeți? Pe culoarul dintre cele două rânduri de scaune. Eu am rămas stupefiat. Încercam să zic ceva (și de obicei am vorbele la mine, credeți-mă), dar acum eram în stare de șoc, nu puteam decât să închid și să deschid gura ușor spasmodic ca un pește de acvariu bolnav. Sau poate îmi anesteziase mirosul ăla creierul, tot ce se poate. Moment în care din spatele meu s-a auzit o voce de bărbat:

– Cum poți s-arunci șervețelul pe jos? Chiar nu-ți e rușine?

Omului meu nu i-a tresărit niciun mușchi pe față, nici macar nu s-a sinchisit sa se întoarcă. A răspuns uitându-se înainte.

– E treaba lor să le strângă, nu vreau să stau cu mizeria la nas.

Voi realizați ce zic eu aici? Nu voia să stea cu mizeria la nas și-a aruncat șervețelul folosit pe jos. Începutul de conflict a fost aplanat rapid de una dintre stewardese care a zâmbit drăguț și-a ridicat șervețelul mototolit de pe jos în timp ce spunea tare că nu s-a întâmplat nimic. Dar aș fi dat orice să pot să aud cum sună înjurăturile și blestemele pe care le zicea în gând.

Acestea fiind zise și lucrurile așezate la locul lor, gagiul degrabă provocator al simțului olfactiv s-a gândit să-mi dea lovitura de grație: a scos o carte de rugăciuni și-a început să citească. În șoaptă, murmurând ușor rugile aprinse către Domnul. Iar eu m-am gândit ca dacă chiar există Dumnezeu, în clipa aia l-ar smulge de pe scaun și l-ar arunca afară. Nu l-a aruncat.

Uite, vezi, de-aia nu cred eu nici în Dumnezeu, nici că țara asta se mai face vreodată bine.

P.S. Omul despre care am făcut vorbire mai sus arăta decent, pe la 50 de ani așa, destul de bine îmbrăcat și în general era genul pe care l-ai caracteriza ca fiind prezentabil. Well…

mihai_vasilescu_avion2