Habar nu am cum mai stau lucrurile acum, dar cândva în școli exista un obicei odios: serbarea cu participarea extraordinară a părinților. Și când zic „odios”, mă refer la faptul că pot să înțeleg genul ăsta de manifestări „artistice” la grădiniță sau în clasele 1-4. Dar să obligi niște găligani și niște aproape femei de clasa a șaptea sau a opta, indiferent că au sau nu vreo brumă de talent, să-i urci pe o scenă improvizată și să-i pui să recite rahaturi de față cu toți părinții colegilor lor (ba uneori erau veniți și de la alte clase), nu mai are nimic de-a face nici cu serbarea, nici cu actul artistic, nici măcar cu bunul-simț. Ci cu ridicolul în stare pură.

Ei bine, a trebuit să trec prin supliciul ăsta an după an, până când… dar să nu anticipăm. Nu uram nimic pe lumea asta cum detestam nenorocita aia de serbare și fețele părinților veniți cu mic cu mare să asiste la imensa defășurare de talent. Ce să mai, mulțumesc cerului că pe atunci nu erau camere de luat vederi.

Mă rog, revenind, eram în clasa a șaptea și se apropia implacabil „serbarea”. Deja începusem să am coșmaruri și să mă trezesc noaptea plângând. Tovarășa dirgintă, un demn urmaș al corifeilor genului dramatic, tocmai avusese o viziune regizorală de mare excepție. O idee care ar fi putut să-i aducă munți de bani pe marile scene ale lumii dacă nu avea ghinionul sa se nască profesoară de geografie la Râmnicu Vâlcea.

Toții elevii clasei urmau să stea într-un semicerc, pe scenă, aliniați de la mare la mic. Iar marea găselniță artistică, țineți-vă bine, era că stăteam intercalați fată cu băiat și trebuia să recităm pe rând câte o strofă dintr-o poezie cretină. E? Nu că sună a inspirație de geniu? Așa am zis și eu. Vă imaginați că pentru producția asta monumentală au urmat săptămâni întregi de repețiții asidue, nervi și oboseală DUPĂ ore, de parcă trebuia în plm să luăm fiecare măcar câte un Oscar.

În cele din urmă a dat tatăl tâmplarului și-a venit și ziua serbării. Emoții ca dracu’. Când am mai văzut și fețele zâmbinde ale părinților în sală, m-a luat cu calduri de la stomac. Și-a început. Pe rând, colegii mei dădeau drumul la morișca de versuri stupide. Unul după altul, într-o înșiruire bizară și penibilă. Doar că, dragii moșului, pentru mine calvarul abia începea. Pentru că, brusc, mi-am dat seama că NU MAI ȘTIU VERSURILE. Da, da, strofa aia nenorocită de câteva rânduri nu mai voia să iasă la suprafață. Blank total, lapsus absolut, zero memorie.

Voi vă imaginați cât de cât ce era în sufletul meu? Realizați cam ce simțeam când vedeam că mi se apropie rândul la „versuri” și nu-mi aduceam aminte NIMIC? Pur și simplu îmi doream să mor, numai să nu ajung la momentul în care ar fi urmat să deschid gura și toții ochii ăia să se uite la mine cum TAC. Am început să transpir abundent în timp ce îmi storceam și ultimul neuron doar-doar îmi aduc aminte mizerabilele alea de versuri. Nimic. Atunci am început să mă rog să se deschidă pământul sau să înceapă vreun cataclism de nivel mondial. N-a ținut nici asta. Eram absolut teminat și, dacă nu aveam genunchii moi ca gelatina, vă jur că aș fi zbughit-o din sală.

Înaintea mea mai era un baiat, apoi Ana și pe urmă eu. Ăla și-a terminat turuiala, iar eu am închis ochii și i-am strâns tare de tot, măcar să nu mai văd. Așteptam să înceapă să recite Ana ca să pot să mor liniștit după. Doar că nu mai începea. Am mai așteptat un pic tot cu ochii închiși. Tot nimic. Deodată, din sală, dinspre părinți, am început să aud rumoare și o foșgăială suspectă. Am deschis ochii să văd ce se întâmplă.

Lângă mine, pusă ciuci, Ana făcea pipi pe scenă. Am și acum clar în fața ochilor firicelul fierbinte care se scurgea de sub sarafanul ei spre primele rânduri din sală.

A fost ultima mea serbare.

P.S. Ana, dacă ești pe-aici, să mă ierți! Am fost singurul om din sala aia care s-a bucurat ca nebunul.

 

sursa foto