Text scris de Elena

Ne naștem ca mai apoi să ne grăbim să murim. Ne batem cu pumnu-n piept că suntem stăpânii propriilor noastre vieți, dar uităm să trăim prezentul, deși timpul ăsta care trece e al nostru și e tot ce avem.

Ne vindem de bună voie timpul celor care ne plătesc. Alegem job-uri bine plătite ca să ne cumpărăm scurte momente de fericire. Umplem pungile cu mâncare și haine ca mai apoi să le aruncăm pentru că nu avem timp să le folosim. Așteptăm weekendul cu înfrigurare ca să ne bucurăm de patru ore de distracție, dar uităm să trăim în celelalte cinci zile.

Alergăm după tramvai, metrou, claxonăm în trafic ca apucații doar pentru a ne bloca următoarele 11 ore într-un birou unde privim ceasul și numărăm minutele până la plecare. Ajungem acasă rupți în gură de oboseală și nu facem nimic cu timpul nostru. Alegem să îl dormim. Ne trântim în pat, iar a doua zi o luăm de la capăt într-o continuă numărătoare inversă spre nimic.

Ne programăm vacanțe viitoare, dar nu trăim în prezent. Străngem bani să renovăm, dar nu ne bucurăm de caldura căminului. Ieșim cu prietenii, dar suntem absenți pentru că timpul e ocupat de telefon, e-mail și job.

N-avem timp să vedem și să ascultăm. Dăm bani chitaristului de la metrou, dar nu ne oprim să-l ascultăm. Vedem în el doar un cerșetor și nu un om talentat. Suntem într-o goană permanentă spre niciunde. Ne pierdem răbdarea cu cei care au opinii separate. Punem etichete și rejectăm orice nu ne ridică în slăvi doar pentru simplul fapt că existăm. Ne stresăm, ne obosim și ne înecăm în inutil.

N-avem timp de pierdut cu vorbe frumoase. Am uitat să îmbrățișăm și să rostim un simplu „mulțumesc”. N-avem timp să spunem cuiva „bă, chiar ești mișto”, dar avem suficient timp de „bă, da’ prost ești”.

Venin și acid împrăștiem în jur. Dăm verdicte. Ultimatumuri. Părăsim și regretăm. Sau nu. Distrugem destine care nu ne aparțin și credem că avem timp să le reparăm. Ruinăm în jurul nostru tot ceea ce-am construit crezând că timpul e al nostru și că o putem lua oricând de la capăt. Și aflăm prea târziu că nu putem.

Visăm s-ajungem la pensie ca să ne jucăm cu nepoții, dar n-avem timp pentru propriii noștri copii. Muncim pe rupte ca să plătim un after-school și le cumpărăm fericirea cu un PS4. Dar spunem „nu” timpului pe care ar trebui să-l petrecem cu ei și pierdem ceva ce nu vom mai avea niciodată. Cerem timp liber exact de la cei care ar merita să-l aibă pe tot.

Suntem călăii propriilor noastre vieți pentru că n-avem timp să trăim.