La Vâlcea, fix lângă blocul în care am copilărit, era casa babei. Așa-i ziceam noi, deși în peisaj se pare că exista și un moș. Dar cum pe el nu-l văzuse nimeni niciodată pocnind copiii cu jordia peste picioare, era clar că baba tăia și spânzura. Chestia e că în curtea aia, din primăvară până toamna târziu, se muta raiul. Avea baba acolo toate fructele posibile și imposibile. Ok, ok, nu cred că găseai rodii, nici kiwi și nu prea dădeam nici peste minole sau pomelo, dar de la cireșe de mai până la strugurii ăia care se coc abia după ce dă prima brumă, găseai acolo tot ce voia mușchiulețu’ tău de copil poficios.

Sper că vă imaginați cam ce tentație însemna asta pentru puștanii din blocurile din jur. Absolut toți ar fi vrut să se îndoape cu minunățiile alea. Doar că nu prea aveai cum. Curtea era împejmuită de gard înalt cu sârmă ghimpată, dar nu asta era principala problemă. Ci baba. Să moară mă-sa dacă femeia aia avea somn vreodată. Presupunând prin absurd că reușeai cumva să intri, dura maxim două secunde până apărea ca din pământ cu nuiaua în mână și urlând din rărunchi „hoții, hoții”. Na, mai înfruptă-te cu ceva dacă poți.

Era un început de vară călduroasă și deja se făcuseră numai bune de furat primele mere. Știam prea bine că trebuiau să se coacă, doar le așteptam de vreo două săptămâni. Mere d-alea verzi, văratice, care pârâie când muști din ele și te stropesc pe toată fața. Mă rog, te stropeau, că eu n-am mai găsit prin comerț așa ceva de minim un deceniu jumătate. Exista un singur impediment major. Mărul, pomul în sine, era pus ca naiba, fix în fața ferestrei de la dormitorul babei. Până intrai în curte, până te urcai în el, până culegeai, erai ca și snopit în bătaie. Bașca țipetele care ar fi atras toți părinții pe o rază de doi-trei kilometri. Așa că doar stăteam la poartă și salivam, în timp ce puneam la cale planuri fanteziste de intrare prin efracție. Evident, nefinalizate.

Asta până intr-o după-amiază când s-a răspândit rapid un zvon absolut năucitor: baba a plecat de-acasă și-a lăsat poarta descuiată. Dar puteai să te bazezi pe el? Dacă totuși e acasă? Cum să riști așa ceva? Și pe când ne coiam așa în fața porții, a apărut Gabi. Gabi era un copil taciturn, crescut mai mult pe la țară. S-a uitat cu scârbă la noi cum dăm din colț în colț, s-a dus glonț la poartă, a apăsat pe clanță și-a intrat hotărât în curte, în timp ce noi rămăsesem cu gurile căscate, muți de admirație.

S-a dus tacticos la pom, și-a scos bluza de trening pe care a legat-o transformând-o într-un mini-sac, apoi s-a urcat în el și-a început să culeagă liniștit de parcă era proprietarul locului. În câteva minute deja umpluse bluza aia cu vârf.

Well, dar ce să vezi, cum se întâmplă în viață, fix când ieșea victorios din curte și noi ne pregăteam să-l întâmpinăm cu urale, cine apare pe stradă? Nu, nu baba, mai rău. Mama lui Gabi, fraților. Femeia venea de la muncă și-și găsise să treacă pe lângă noi exact în momentul când ăsta ieșea cu bluza de trening plină ochi cu mere furate. Am înghețat toți. Nu știu cum să vă explic, dar pe vremea aia nu era cu „parenting modern” și-alte tâmpenii d-astea. Oricât de greu v-ar fi să credeți, dacă te prindea mă-ta la furat, chiar și de mere, deznodământul nu putea să fie decât unul singur: bătaie. Cu cureaua sau cu furtunul de la mașina de spălat. Și nu asta ar fi fost cea mai mare problemă, ci că am fi luat-o toți. După ce-l căpăcea bine pe fiu-său, ar fi avut grijă femeia să le spună si celorlate mame cam cu ce ne ocupăm noi. Ce să mai, eram mâncați și fără urmă de scăpare.

Și-atunci, când deja ne pierdusem orice brumă de speranță c-am putea scăpa cu bucile neînvinețite, pe Gabi l-a lovit dintr-o dată inspirația divină. A observat-o cu coada ochiului pe mă-sa, dar nu i-a tresărit niciun mușchi pe față. Fără să clipească măcar, s-a întors spre casa babei și-a strigat cât a putut de tare:

– Mulțumesc pentru mere, tanti, sărumâna!

După care a trântit poarta cu zgomot ca să nu existe nici cea mai mică bănuială că lucrurile nu sunt în deplină legalitate. Mama lui Gabi a zâmbit mândră de băiatul ei cel bine crescut și și-a continuat drumul fără să oprească o secundă.

Na, ca să vedeți cât contează în viață prezența de spirit.

P.S. Dacă întreabă cineva de ce nu ne cumpăram fructe de la piață sau de la Mega din colț, o să-l rog să părăsească acest blog și să nu se mai întoarcă. N-are de ce.