O văzusem pe Andreea de departe și m-am apropiat bucuros că ne reîntâlnim după multă vreme. Dau să deschid gura s-o salut, s-o „ce mai faci, mă?”, să ne pupăm de revedere, d-astea. N-am apucat. M-a văzut și ea și m-a luat din pripă, până s-apuc sa clipesc:

– Nu mai vrei o pisică?

Pauză lungă, urmată de bălmăjelile mele:

– Ăăă… am două în plm!

Parcă vorbeam singur.

– Lasă că-ți mai iei una. Hai, că merg cu mașina spre Victoriei și te duc eu. Vorbim pe drum.

Am refuzat categoric și-am plecat cu metroul. Altfel acum aș fi avut TREI pisici.

Dar partea mai putin funny este că pisica există. E cea din imaginile de mai jos și nu e chiar „pisică”, mai precis e un motan pe care l-a găsit Andreea zgribulit de frig, la ea pe scară, săptămâna trecută. Și mă gândeam dacă nu impresioneaza pe vreunul dintre voi ochii ăia și-ar vrea să-l ia de tot acasă. Ă? Ce ziceți? Nu vă coafează un suflet care o să vă mulțumească toată viața că l-ați salvat de pe străzi?

Uite, ca să știți cum stăm, vă dau acuș’ „fișa lui tehnică”. Mascul, de rasă tomberonez pur, vârsta aproximată de veterinar este în jur de doi ani, curățel și necastrat. Dar a promis Andreea că se ocupă ea de acest ultim aspect, dacă îl vrea cineva fără cojones (sper ca nu cu mâna ei și să-l ducă la vreun cabinet sau ceva).

Deci? Se oferă cineva să-l ia pe domnu’ motan cu față de șmecher șantajist emoțional acasă? Pe lângă un suflet cald și mulțumirea unei fapte bune, o să primească recunoștința mea veșnică și-o bere rece (de la mine, personal) după ce vine căldura. Hai, îl aranjăm?

P.S. Unde mai pui că nu-i știm numele, deci tot vouă vă revine și plăcerea de a-i împărtăși taina botezului. Cu condiția să aflu și eu cum ați binevoit să-i spuneți, da?

mihai_vasilescu_motan