Cred că ați auzit și voi asta de nenumărate ori, nu? Mitul strainilor reci și neprimitori a lovit din plin pe vremea „cealaltă” și circulă din plin și în zilele noastre.

Pentru că, da, sunt convins că asta cu „străinii reci” a rămas în conștiința colectivă din anii ăia de după revoluție când românii au început să iasă din țară și constatau cu stupoare că la Paris sau la Londra vecinii nu joacă table în fața blocului și madamele nu dau o fugă, în capot, cu bigudiurile pe cap, până la vecina de la doi, la o cafea și-o bârfă. Sau că la Viena n-ai nicio șansă să împrumuți o cană cu ulei sau zahăr și două ouă.

Numai că, între timp, lucrurile s-au schimbat și pe-aici. Acum treizeci de ani nu aveai ce face, aproape că erai obligat să cunoști pe toată lumea cale de două cartiere, pentru că exista prea mult timp liber pe care trebuia să-l umpli cu ceva. Și-atunci îl umpleai cu vecinii. Well, azi nu mai e deloc așa nici pe plaiurile mioritice. Ia uitați-vă un pic în jur și ziceți-mi și mie ce vecini mai cunoașteți. Dar nu în sensul de a-i identifica vizual, „ăsta e ăla de la patru”, ci în sensul de a petrece timp împreună. Vă zic eu, cel puțin în orașele mari, situatia se prezintă exact la fel ca „afară”. Nimeni nu mai interacționează cu nimeni. Pentru că, să vezi ce, nu ne mai permite timpul s-o ardem amical cu vecinii, iar ulei, zahăr și ouă, am la discreție la megaimaju’ de la colțul blocului.

În plus, nu știu cum naiba se face că românii, așa calzi și prietenoși cum sunt, românii care-s în stare să-și dea și camașa de pe ei, o ard foarte mult doar pe modul oral. Mai precis, din gură. Pentru că în momentul în care le ceri, la modul concret, să facă ceva (orice ar cere un minim de efort din partea lor), subit toată bunăvoința aia moștenită din străbuni se transormă în „ăăă… să vezi ce chestie… nu pot azi”. Da, exact aceiași românii, calzi și prietenoși, care nu sunt în stare să zică „nu” și-ți vor spune un „da” pe care crezi că poți să te bazezi. Un „da” care se va transforma în „mi-am închis telefonul ca să nu mai dai de mine”, exact când aveai mai mare nevoie să se țină de cuvânt.

Să nu vă supărați (sau supărați-vă), dar cred că-i prefer pe străinii ăia reci care-s în stare să-ți zâmbească atunci când ai contact vizual cu ei, în locul românilor care se uită dimineața la tine de parcă le-oi omorât familia în noaptea care tocmai a trecut. Prefer să am de-a face cu cyborgii ăia fără suflet, cum a fost șoferul de autobuz care și-a cerut scuze când a trecut prin fața mea, în momentul în care făceam o fotografie (exact aia de mai jos). Voi înțelegeți ce zic? Și-a dat seama că o să interpună autobuzul între mine și obiectivul vizat pentru poză și mi-a făcut semn cu mâna, pe genul „îmi pare rău, n-am ce să fac, trebuie să trec”. Dacă nici ăsta nu era un strain rece și neprimitor, nu știu ce să mai zic.

Știu, nu empatizez deloc cu ciobanul din „Miorița”. Csf, n-ai csf.

mihai_vasilescu_turning_torso