Text scris de Elena.

Provin dintr-o familie cu tată CFR-ist și mamă casnică. Mama a muncit doar 13 ani cu carte de muncă. Are o pensie de 338 lei. În rest a făcut croitorie acasă. Am un frate mai mare și o soră mai mică. Viața ei am fost noi, copiii, și tata. Nu ne-a dat la gradiniță că făceam râie și luam păduchi. Eh, păduchi și râie am avut până la urmă, dar în școală.

Așa că, a avut tot timpul din lume să mă crească în spiritul femeii de casă și cel al căsătoriei. M-a îndoctrinat cu regulile vieții de familie. Parcă o aud: „Femeia este făcută să țină casa lună, să gătească, să calce, să cârpească chiloții și șosetele bărbatului și să facă copii.  Și nu uita: barbatul este oglinda femeii!”.

În plus, mi-a futut creierii cu „să fii o doamnă în societate” și când soțul vine acasă „tu să fii ca o floare”. Dar nu d-aia ofilită. D-aia țapănă ca-nfiptă-n băț. Doar partea cu „curvă în pat” nu mi-a spus-o niciodata. Am aflat-o eu ulterior, dar nu i-am spus. Că are două stenturi la inimă și riscul de deces e mare. La ea, nu la mine. Că n-a murit nimeni dintr-un futut adevarat. Cel puțin, io nu.

I-am urmat sfaturile ca la armată, frate. Coseam de mă luau dracii, găteam până leșinam de căldură, curățenie, ce sa zic, era ca la farmacie la mine în casă. Doamnă pe stradă, nu mai spun, eram o splendoare. Toată îmbracată în fustă și bluză de matase. Plus, pantofi cu toc și poșetă asortată. Un vis, ce să mai vorbim. Atât de bine mi-am însușit sfaturile ei, că le luasem ca pe niște reguli stricte de viață. Traiam doar prin familie. Atat!

Ăsta cu care am fost prea mult timp din viața mea nu purta nici de-al dracu’ șosete cârpite sau chiloți cusuți. Prefera să-și cumpere altele noi. Iar de mâncat nu mânca că mergea la sală. Mai lua niște frunze-n gură cateodată. Și îi mai băgam și io în gât câte una alta, dar în gand, așea, pe mutește. Niște chestii de finețe, de mă-sa și de niște rude moarte.

Treaba mea era să mă trezesc dimineață, să-i pregatesc micul dejun, dă sală, cafeaua, să-i calc ce voia să poarte în ziua aia, că în gâtu’ mă-sii nu se putea decide de seara niciodată.

După ce pleca, mă luam ușurel cu treaba. Ușurel pă dracu’. Adunam, strângeam, spălam, găteam, tot tacâmul. Uneori mă mai și odihneam, cât fierbea ciorba, cu fundu’ pe-un scaun. Dar nu mult, că dacă stai, îți stă norocul. Iar eu eram norocoasă nu glumă.

Înainte sa vină acasă, arunca „bumerangul” sub forma unui sms: „legume fripte la tigaie cu pulpă dă curcan. Fară ulei! Ajung în douăj’ dă minute.”.

Între pregătit mic dejun și cină, trezeam copilul pentru școală, spălat, mâncat și ăsta micu’, că doar a moștenit gena lu’ tac-su de fomist dă calitate. Așa, să nu pierd șirul… luat copil de la școală, mancat iar, teme și când să zic gata, mă luam iar cu cele de seară. Și noaptea adormeam în spasme. Dă la treabă, nu vă gândiți la prostii. Prostiile erau făcute în altă parte. Tot în cartier, dar la vreo trei blocuri mai încolo. Și nu de mine, da?

Băi, și uite așa am funcționat vreo câțiva ani de zile. Mulți ani! Până într-o zi, când m-am trezit într-o lume matriarhală în care femeile de carieră ucideau cu sânge rece casnicele. Da, bă, exact pă noi astea care știam cel mai bine ce îi trebuie unui bărbat și ce înseamnă o familie. Noi astea devotate care respiram doar prin gura lor, a familiilor noastre. Noi cele fără de care ei nu s-ar fi descurcat. Doamne, cât eram de proastă!

Omu’ meu își pusese coada pe spinare și plecase. Păi și io ce fac acum? Că tu mă lași, ok. Am înțeles. Dar io? După ce ani întregi mi-am făcut permanent în păr la Lenuța acasă, ca să fiu si io o doamnă, după ce am crescut porc toată vara la țară, la verișoara Nuți, ca să am ce să gătesc iarna, după ce am stat cu copilul acasă, că cine-l educă mai bine ca mine, tu acum mă lași pwlii de suflet?

Mă uitam la mine, la viața mea și, deși o iubeam pe mama. îmi venea să dau cu ea de pământ. Mă simțeam mutilată și violată. Viața mea era de căcat. Eram actorul principal într-un film prost. Și cu premiul de excelență luat pentru acest rol. Regulile ei erau dezastruoase. Îmi ruinase viața. Eram o femeie încorsetata. Casnica curului eram.

Dar nu ăsta era baiul. Baiul era ca-mi dădeam seama că Legiunea Străină a Casnicelor începea să moară, dacă nu cumva murise deja, și era ca scroafa din poveste, moartă și cu curu-n ușă. Iar io nu-mi dadusem încă seama, prinsă în vârtejul treburilor din casă.

Așa că, n-am avut de ales și m-am luat cu drumu’ spre niște scoli, p-ormă spre umpique de master și spre niște multi-naționale d-astea și mi-am cam urcat boii in caruță. Și nu vorbesc de boii cu două picioare, da?

Azi, mă uit în jurul meu și văd încă femei pentru care familia este icoana la care se închină. Și trăiesc o viață pentru alții, uitând să trăiască pentru ele. Și cel mai tare mă doare când ăștia mici și capu’lafamilie nu realizează și nu apreciază nimic. Băăă, da’ nimic. Și trăiesc și se bucură că au pe cineva care le asigură confortul. Iar când ei pleacă, ea nu-și mai găsește locul și rostul. Pentru că nu știe să facă nimic. Bă, da’ nimic. Decât să gatească, să cârpească și să facă curațenie.

Și pe ea n-o întreabă nimeni niciodată dacă e fericită. Nici măcar ea nu se întreabă. Pentru că nu știe ce este fericirea și pentru că îi este frica de răspunsul pe care și-l va da singură. Răspuns care-i va distruge lumea artificial creată de niște „reguli stricte”.

Pe ele vreau să le întreb și eu ceva. Ăsta-i modelul pe care îl transmiți copiilor tai? Când o să-ți asumi că ești om și că ai dreptul la viață? Tu, femeie, când ți-ai asumat rolul de călău al propriei vieți?

mihai_vasilescu_casnica