La mine la colț e un boschetar. Genul ăla pe care-l găsești în același loc la orice oră, indiferent de anotimp sau de temperatura de afară, și dispare ca prin farmec doar atunci când ai avea să-i dai ceva de muncă. Nu se poate să nu știți despre ce vorbesc, nu cred că există bloc care să nu aibă boschetarul lui.

A propos, știe cineva din ce trăiesc oamenii ăștia? Pentru că, nu glumesc, dacă vrei sa le dai un frigider de cărat, brusc se face gol, dispar ca potârnichile. Sau, dacă n-au timpul necesar să dispară, o să afli cu stupoare că niciunul “nu are voie de la doctor” să care. Mă rog, n-are voie să care nimic altceva în afară de sticlele cu băutură. La gură. Dar asta e altă discuție. Pentru mine o sa rămână unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii din ce produc oamenii ăștia banii de pileală.

Revenind. Nenea ăsta, boschetaru’, se luminează la față de câte ori mă vede și mă arde scurt de o țigară sau de doi-trei lei. După cum îi vine lui bine pă poignet. Nu se aruncă direct, mă ia pe ocolite de fiecare dată, deși amândoi știm unde vrea să ajungă. Când mă întreabă “Șefu’, te rog și eu ceva?” știu ca urmează să scot pachetul cu țigări. Dacă ma ia cu “Bosule”, e groasă și trebuie să cotizez pentru niscaiva apă de foc.

Well, acum vreo câteva zile, treceam pe lângă el și l-am auzit “Șefu’…”. Dar ce să vezi, curat ghinion, tocmai aprinsesem ultima țigară. I-am arătat pachetul gol. S-a cam strâmbat. “Bosule, atunci măcar doi lei”. Ghinion crunt. De obicei păstrez câțiva lei cash în portofel, pentru situații de urgență, da’ omu’ chiar n-avea o karmă bună în dimineața aia. Portofelul era gol ca un creier de botoxată fund de bebeluș la prima băiță. Cred că nu i-a convenit deloc situația, că s-a cam înnegrit la față.

Dar partea și mai mișto e alta. A doua zi dmineață nu numai că nu m-a salutat si nici n-a răspuns la salut, în schimb m-a tratat cu un profund dispreț. Am crezut că mi se pare și am insitat eu cu un “neața” mai accentuat. S-a uitat la mine cu o privire lungă și goală în care-i simțeam scârba nemărginită. Ultimul om m-am simțit, va spun. Era să scot doi lei, dar mi-era că-l jignesc naiba.

Mno, ce voiam să întreb. A trecut deja o săptămâna de când nu mai “vorbim” și sunt căzut în totală dizgrație. E cazul să mă duc să-mi cer iertare și să-l implor să mă ierte? Că eu așa nu mai suport. Mă simt total pierdut și mi-e teamă să nu fac naiba vreo prostie sau ceva.

P.S. Râdem-glumim, dar boschetarul meu este exemplu perfect: nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!

mihai_vasilescu_pierdut