Dacă era după mine, și în ziua de azi aș fi avut tot televizor cu tub. Sau poate nu, dar m-aș fi hotărât greu să fac pasul spre noua tehnologie. Nu mă întrebați pe ce considerente eram refractar la nou, n-aș ști ce să vă răspund, e ca și cum m-ați întreba de ce fac zece pași înapoi când văd o pisică neagră. Păsărele de la mine din cap.

Mă rog, revenim la subiect. Aveam două Panasonic „gigant”, cu tub și ecran plat, de care mă șimțeam foarte multumit. Ignoram suveran miștourile prietenilor care se mai nimereau pe la mine și mă întrebau unde țin cărbunii pentru alimentarea lor. Invidioși, că ei n-aveau așa ceva și se chinuiau cu prostii d-alea subțirele.

Dar, într-o dimineață care nu prevestea nimic deosebit, m-a sunat maică-mea și m-a anunțat că televizorul de la Vâlcea și-a dat obsteșcul sfârșit. Lucru care m-a întristat teribil, era un Orion aproape nou, n-avea nici măcar cinșpe ani de când îl luasem, cu o calitatea a imaginii deosebită. Pe canalele cu filme, făcea o dungă verde închis care sporea mult tensiunea acțiunii. După ce mi-am revenit din teribila veste, brusc mi-am adus aminte că urmează să plec și eu la Vâlcea. Și ce mama naibii fac acolo fără televizor? Așa că, după o lungă și matură chibzuință, care a durat toată noaptea, am luat hotărârea cea mare: duc unul dintre cele două Panasonice la Vâlcea și pentru acasă îmi cumpăr o fâță din aia subțire. Până acolo îmi fusese, progresul tehnologiei își cerea drepturile.

Și vine ziua de plecat la Vâlcea. M-am opintit în monstrul de televizor și am început procesul de transportare către mașină. Numai că, vedeți voi, nu știu cum să vă explic, dar un televizor cu tub, diagonala 72, este așa ca un fel de elefant mai mic, numai că nu se mișcă. Mai precis, e greu ca naiba. Mai mult îl târâim decât îl căram. Până la urmă am reușit să-l iau în brațe, că trebuia să ies cu el din casă. Trebuia. Cumva nu mi-am dat seama în ce fel să-mi coordonez mișcările care presupun apăsatul clanței și împinsul în ușa cu umărul. E posibil să le fi încurcat pe undeva. Cert e că m-am trezit cum îmi zboară bestia din brațe, iar eu abia am avut timp să feresc piciorul drept. Altfel acum ați fi citit pe blogul lui șchiopu’. Muci s-a făcut. A bubuit într-un mare fel când s-a spart minunăția aia de tub catodic, mândria inginerilor japonezi.

Deși neașteptata pierdere m-a întristat îngrozitor și aproape că-mi dădeau lacrimile, am făcut un efort de gândire, total necaracterisitic mie, și mi-am adus aminte că aveam DOUĂ televizoare Panasonic. Prin urmare, dacă primul hotărâse să-si ia adio de la această lume, îmi rămânea varianta să-l car la Vâlcea pe al doilea. Cu sufletul ros de tristețe l-am dus la mașină, de parcă mă despărțeam de o iubită. Una rămasă nespartă pe scări. Pentru că, printr-un miracol demn de Biblie, pe ăsta chiar am reușit să-l duc întreg acasă la mama. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, funcționează și acum. Fix la el mă uit când aterizez la Vâlcea. Ar fi și cazul. N-are nici cinșpe ani de când l-am cumpărat. Abia face 10.

Și acum să revenim la problema care mă macină de ceva vreme. Evident, a trebuit să înlocuiesc cele două Panasonic. Că doar nu era să stau să mă uit pe pereți. Am luat două din alea „subțiri”, un Samsung și un LG, ca să văd și eu cum e cu tehnologia asta nouă. E bine, ce să zic. O singură problemă am. Astea noi n-au dom’le viață în ele ca pe vremuri. Abia au trecut zece ani și Samsungul dă semne de oboseală? Păi, se poate, e normal așa ceva? Iar simt că se apropie o despărțire și mă umflă zgubilitic tristețea. Ce voiam eu să vă întreb? Un sfat despre ce televizor mai ieftinut aș putea să achiziționez fără să fie nevoie să fac credit la bancă sau să-mi vând un rinichi? Ceva decențel așa, ca pentru un blogger cuminte și devreme acasă. Mă ajutați?

mihai_vasilescu_tv

sursa foto