N-o cunosc pe Marisa. Nici măcar nu-i știu numele real, doar i-l bănuiesc din adresa de email. Săptămâna trecută, out of nowhere, a lăsat un ultim comentariu la mine pe blog, prin care anunța că a venit ziua în care își ia „la revedere” de la citit bloguri românești. Pentru că auzeam în premieră pe cineva spunând așa ceva, n-am știut cum să reacționez, dar am întrebat-o, totuși, ce-a făcut-o să ia o asemena hotărâre sau dacă am greșit eu în vreun fel. Am făcut-o pentru că mi-ar fi plăcut să-mi explice, Marisa e o tipă mișto, cu niște comentarii bune, bune de tot. Și spun asta deși, dacă țin bine minte, primul ei comentariu n-a fost tocmai măgulitor la adresa mea. Dar a rămas aici, pe blog, și când avea ceva de spus, spunea bine. Până la urmă, mi-a răspuns la întrebare, aveți mai jos comentariul ei. Vă rog să-l citiți, că mie mi s-a zburlit părul pe mâini.

Mihai, man. Nu ai greșit tu cu nimic. Încerc sa mă rup, puțin câte puțin, de România. Să vin cât de rar pot în țară. Nu vreau să intru în detalii, că o să sune melodramatic și mi-a ajuns starea asta generalizată, până peste cap. Chiar dacă e sinceră. O sa-ți spun foarte scurt și îmi cer scuze pentru că am lăsat să se înțeleagă că ai avea vreo vină.

România mă doare, man. M-a făcut să urăsc. Urăsc alți oameni, pe care nici nu-i cunosc. Îmi urăsc vecinii. Plâng morți pe care nu i-am cunoscut niciodată, mă identific cu ei, cu familiile lor, sunt frații mei. Mă dor bătrânii sărmani și singuri care vând cu mâna tremurată un mănunchi de verdeață la colțul străzii. Am ajuns să-l urăsc pe Dumnezeu. Și trebuie să ascund asta de bătrânii din familia mea. Uneori mă surprind urând inocența și credulitatea lor. A alor mei.

Urăsc știrile. Hainele ponosite. Felul în care oamenii se uita unii la alții când vor să apuce și ei o bucățică de mâncare gratuită. Sau orice. Felul în care nu se bucura niciodată unii pentru alții, dimpotrivă. Felul în care i-ar vrea pe toți niște ghemotoace ponosite, hidoase și suferind. În numele unui Dumnezeu. Felul în care se târăsc în noroaie ca să sărute hoituri și pe niste îmbuibați auriți care susțin ca ei sunt “adevarul”. Și felul în care le doresc altora suferința sau moarte cumplită, iar asta ar fi o dovadă a “adevarului” monștrilor ălora.

Nu vreau să mai văd toate astea, vreau să trăiesc, am o singură viață. Printre oameni umani. E lașitate, dar mă doare să lupt să-i mai iubesc pe oamenii ăștia. Să sper că ei vor fi bine, să mă rog în sufletul meu să vină ziua în care vor zâmbi, se vor iubi, vor fi așa cum sunt toți ceilalți care îi vor fericiți și sătui.

N-o mai lungesc. Nu e vina nimănui de fapt, doar că nu mai vreau să doară așa, măcar un timp. Și nu mai vreau să urăsc visceral.

Ce poți să mai zici după ce citești așa ceva? Doar te încrâncenezi și te gândești cum a reușit să-și alunge țara asta oamenii timp de un sfert de veac și cum îi mai alungă încă. Marisa, dacă mai citești, îți spun doar că te înțeleg perfect, dar și că mi-ar fi plăcut să nu renunți. It’s your turn.

mihai_vasilescu_ura