Şi deopotrivă pentru mamele care nu au de gând să-i crească, ba chiar vor să-i abandoneze după naştere.

Nu, nu mi-a venit mie. Mi-a scris-o o cititoare în comentariile la textul de ieri. Tot ea susţine că ideea a fost pusă în practică de o familie a unor cunoscuţi şi a reuşit cu brio. Hai să v-o zic.

După cum se ştie, procedurile pentru adopţii copii, în ţara noastră dragă şi scumpă, durează cu anii, cer o grămadă de hârţogăraie şi înţeleg că nici după ce-ai trecut prin toate furcile caudine tot nu eşti sigur că vei reuşi. Lucru care descurajează din start orice familie care a ajuns la concluzia că ar vrea să adopte un copil. Uite, vă spun sincer că eu m-aş gândi de sute de ori înainte să încep o asemenea complicăţenie. Pur şi simplu nu ştiu dacă m-ar ţine nervii s-o duc la bun sfârşit.

În urma articolului de ieri, mă gândeam cât ar fi fost de simplu să iei legătura cu femeia care voia să scape de copil, să-i spui că intenţionezi să i-l înfiezi şi să declanşezi formele legale. Aiurea! Nu se poate, n-ai cum să faci asta. Chiar dacă te-ai înţelege cu mama respectivă, există nişte proceduri obligatorii ale statului, pe care nu le poţi sări. Cică un an de zile autorităţile încercă s-o convingă pe mamă să renunţe la ideea abandonului şi să-l reprimească pe cel mic. Abia după perioada asta, îl introduc în circuitul normal pentru adopţie, care înţeleg că mai durează şi ăla vreo doi ani. Păi ce-am făcut? De unde aveam posibilitatea să adopt un copil nou-născut, deja mă trezesc cu un vlăjgan care mai are puţin şi merge la şcoală. Pe mine nu m-ar deranja, dar înţeleg că cei care vor să adopte preferă să înfieze copii la vârste cât mai fragede.

Buuun. V-am introdus puţin în peisaj. Acum să vă zic care este ideea cea genială. Cum ar fi ca viitoarea mamă, cea care vrea să abandoneze copilul după naştere, să facă niţel research şi să caute familii ce vor să înfieze. Sunt convins că există instituţii specializate pentru adopţie. Încerci cu o „pilă” acolo sau, dacă chiar nu găseşti pe cineva care să cunoască pe altcineva, se spune că şpaga încă face minuni în România. Dai frumuşel un plic cui „trebuie” şi ţi se pun la dispoziţie nişte nume, adrese şi numere de telefon ale celor care şi-au manifestat intenţia să adopte un copil.

Să zicem că eu aş fi unul dintre ei. Mă sună femeia şi-mi explică rapid cum stă treaba. Domnule, eu oricum nu am de gând să-l cresc, vrei să-l adopţi? Păi aş cam vrea, dar cum facem? Că statul, că proceduri, că organismele abilitate. Nu, domnule, vii dumneata frumuşel şi dai cu subsemnatul când îl nasc. Te declar tatăl copilului şi dumneata, plin de remuşcari şi bune intenţii, îl recunoşti. Dar bine, eu sunt căsătorit, cum aş putea? Ai avut o aventură, domnule. Dar acum, ca un adevărat gentleman, recunoşti copilul. Şi pentru că eu, mama, îl voi abandona, statul îl va încredinţa spre creştere familiei tatălui. Dacă e de acord, bineînţeles. Şi este. Ca să nu mai spun că, disperat şi tracasat de organele şi organismele abilitate, aş cam fi dispus să-i dau mamei şi niste bani, ca să fie toată lumea mulţumită.

Ei, cum sună asta? Mie, personal, ideea mi se pare fără cusur. Ce poate să mai facă statul, dacă tu declari şi recunoşti în scris că eşti tatăl copilului? Iar mama lui naturală nu are de gând să-l crească.

Cam aşa văd lucrurile, dar se prea poate să existe totuşi ceva implicaţii legale, pe care nu le ştiu şi nu le intuiesc. Tocmai de-aia, v-aş ruga, dacă vă ştiţi vreunul tare pe legislaţie sau pe subiectul ăsta, să ne spuneţi ce şi cum. Măcar să nu induc oamenii în eroare. Iar dacă totul este brici, din punct de vedere legal, eu zic să daţi textul ăsta mai departe. Cine ştie, poate ajunge la nişte oameni care vă vor mulţumi că i-aţi ajutat.

mihai_vasilescu_familie

sursa foto